Capra cu trei (doi) iezi

Totul a început după ce am vizitat Bojdeuca lui Creangă, la Iași. Ghidul ne prezenta camera lui Ion Creangă și chiar s-a adresat lui Dorothy – „Uite, aici a scris Ion Creangă Capra cu trei iezi… uite aici s-a ascuns iedul cel mic…” – Dorothy zâmbea, privea fără să zică nici că știe nici că nu știe. Am plecat de acolo și au început întrebările ” Cum este povestea, de ce s-a ascuns iedul cel mic?” I-am zis că i-o voi povesti într-o zi…  M-am gândit la povestire, am citit-o de multe ori, am analizat-o, rezultatul îl veți vedea mai jos. Nu este perfectă, când lucram la fotografii îmi ziceam, uite aici mergea așa sau invers și…. dar cel mai important pentru mine a fost ca fetele să primească un mesaj optimist, să nu fie speriate, să învețe analiza critică și să se întrebe de ce așa și nu altfel. Eu cred că mi-am atins scopul începând cu această povestire și nu va fi singura, deja pregătesc recuzita pentru Scufița roșie. Ele nu au știut povestea la momentul fotografierii, a fost un necunoscut și nici nu am povestit atunci partea povestitorului, doar acțiunea. Trebuie să menționez că nu este varianta originală a lui Creangă, ci o adaptare potrivită pentru noi, pentru valorile pe care le doresc în viața lor.

În perioda copilăriei, frații mei au avut o experiență asemănătoare iezilor (eu eram la școală), ceea ce i-a salvat a fost spiritul fratelui cel mare care a analizat tonul vocii persoanei suficient de mult. Fratele meu (7 ani pe atunci), a gândit și a analizat foarte bine situația, înainte de a alege să nu deschidă ușa. Cel mic, credea că este unchiul meu și voia să deschidă, dar înțeleptul meu frate i-a îndepărtat pe toți de lângă ușa care primea lovituri violente și îndemnuri nervoase să deschidă.

De ce Creangă a ales acest stil negativ și crud, aș putea spune, de a-i învăța pe copiii vremii sale responsabilitatea? Nu știu. Eu am ales așa, prin joacă și logică.

Așa că …. să-i dăm drumul! La noi au fost doi iezi, la frații Grimm vreo șapte, la Creangă trei.  Sper să vă bucure și să mai alunge din fricile pe care copii le-au adunat în sufletul lor sau mai bine zis, să-i ajute să treacă mai cu avânt peste ele.

                              Capra cu trei iezi

 

A fost odată o capră, care avea trei iezi cucuieți. Văduvă dar curajoasă, cu drag se îngrijea de căsuța ei. Cum ieșeai din pădure, mergeai cu avânt pe o cărăruie care ducea direct la căsuța cu glasuri zglobii ce umpleau valea cu voioșie.

 

 

 

 

Fie că ziua era senină sau mohorâtă mama Capră tricota pe prispa casei, bucurându-se de jovialitatea și curiozitatea iezilor ei scumpi. Îi plăcea să fie pregătită pentru orice anotimp, oricând.

Într-o zi, Capra chemă iezii de pe-afară să le zică:
– Dragii mamei copilași, eu mă duc în pădure să mai aduc ceva de mâncare. Voi încuiați ușa și să nu cumva să deschideți până nu veți auzi glasul meu. Când voi veni, am să vă cânt așa:
-Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori!
– Ați auzit dragii mamei? Am încredere în voi! zise capra

 

 

 

 

Nici o teamă mămucă, vom fi atenți și cu multă grijă! au zis iezișorii cei mari.
– Mergi sănătoasă și să te întorci cu bine! zise cel mic, puțin cam întristat.

 

 

 

 

 

Mama Capră a plecat iute cu gând să rezolve cât mai repede. Imediat iezișorii au tras zăvorul întorcându-se la joaca lor.

Cum bine spune vorba : ”Uneori și pereții au urechi!”, iată că în dosul casei cumătrul Caprei, lupul, asculta atent și aștepta momentul potrivit să prindă iezișorii.

Imediat ce Capra a plecat, el hop la ușă: ”Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori!
– Hai, deschideți degrabă, dragii mamei! zise lupul cu vocea-i cam joasă.

–  Cel mic, cu dorul încă aprins, a tresărit, crezând că-i mama, dar cei mari știau glasul, căci de mici le cânta cu drag până și dojana.

–  Nu-i vocea mamei, că-i prea groasă! zise cel mare

Auzind lupul așa, a plecat îndată să-și pregătească vocea cât mai asemănătoare cu a Caprei.

S-a întors grabnic cu speranță și poftă mai mare.

– ”Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori!”

– Dragii mamei deschideți în grabă mare! a zis lupul aproape nerăbdător

De astă dată, toți ascultau cu atenție la ușă și gândeau ce-i bine să facă. Au fugit la fereastră și tare s-au mai speriat dar ușa nu au descuiat.

Nici de astă dată cumătrul lup nu a avut izbândă, căci rațiunea a fost mai tare decât dorul. A plecat bosumflat cu gând că va veni și ziua mult dorită când șiretenia va triumfa. Cum ”ziua bună se cunoaște de dimineață” și adultul se cunoaște de mic copil, înveți să gândești, știi să trăiești!
Nu a trecut mult și glasul Caprei se auzea de pe drum: ”Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori! ”

–  Deschideți scumpii mei, mama s-a întors!

Țuști la fereastră fețele vesele să zărească chipul care rostea cu blândețe cântecul salvării lor. Iute au deschis și în brațele mamei au sărit eliberați de teama din suflet.

Au povestit mamei cele întâmplate și mare a fost uimirea ei.
– Oh, mamucă, după ce ai plecat un glas gros a rostit cântecul tău care ne îndemna să deschidem și noi nu am deschis. A venit a doua oară, cu glas mai subțire. Ne-am dus la fereastră și…. oh, mămucă, era chiar cumătrul lup, prietenul dumitale, ne-am speriat și ușa nu am descuiat!

– Ahaaa, el, care s-a jurat pe părul său că nu îmi sperie copilașii niciodată! Mă vede că-s văduvă și vrea să-și bată joc de casa mea! mama Capră era tare supărată.

A doua zi a plecat în pădure să-l caute.
– Bună vreme cumătro! Da’ce vânt te-a abătut pe aici? a zis lupul uimit.
– Bună să-ți fie inima și sinceră, cumătre! Ia-ca, am auzit că ai trecut pe la casa mea, de foame cred…
– Hmmm….. euuuu…. aaaaa, da, să fi schimbat și noi ceva vorbe ca-ntre prieteni, știi tu…
– Da, da știu, că doar nu vroiai să faci rău iezilor mei, ai promis, pe părul tău! a răspuns Capra deranjată de gestul lui îndrăzneț.

– Ia, aici, niște pâine să-ți mai treacă de pofte! De iezii mei să nu te atingi, căci capră sunt când îți vorbesc și ca o leoaică când te atingi de copilașii mei! zise capra supărată dar hotărâtă.

– Daaa, cumătră, știu…. privirea Caprei îi aduse câțiva fiori care l-au făcut să uite de pofta pentru iezișori. Gogălț, gogâlț înfuleca din pâinea proaspătă și caldă încercând să evite furia din privire a Caprei.

Seara se lăsa, iezișorii pe lângă mama se plimbau și ascultau cu drag povețile ei.
Întâmplările din ziua precedentă au rămas în mintea lor ca un ecou care le amintea să gândească înainte fiecare faptă.
– Eeei, dragii mamei iezișori, tare mândră sunt de voi! Nu uitați, din fapte bune învățați și din greșeli vă perfecționați!

Și ca să închei în atmosfera poveștilor, pot spune și eu: Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa!

P.S La final Dorothy m-a întrebat: – ”În povestea lui Creangă ce-au făcut iezii?”
– Tu ce crezi? am zis eu
– Au deschis, a zis ea.
– Da, așa a vrut Ion Creangă.
– De asta s-a ascuns iedul cel mic! a zis ea
– Mda, fiecare alege ce să facă, tu ce ai ales? am întrebat eu
– Să nu deschid!

Scufița Roșie

De ce Scufița Roșie? Mi-a plăcut și încă îmi place numele, este o povestioară despre care aud vorbindu-se mai des și fetele și-au dorit să o punem în scenă. Nu am vrut varianta binecunoscută din cauza detaliilor sadice, zic eu, sunt de acord cu fantezia dar să fie utilă și de folos. Am citit câteva variante ale acestei povestiri, fiecare povestitor are varianta lui, am urmărit un desen animat dar și filmul Scufița Roșie (despre are am aflat în această perioadă când mă documentam pentru povestirea noastră). Filmul este pentru adulți, nu-l recomand vizionat de copii, este psihologic, din punctul meu de vedere dar cu ceva scene care produc înspăimântare (celor care nu sunt obișnuiți cu astfel de scene).

Dacă tot este fantezie, am avut în rolul de mămică pe Dorothy iar bunica noastră este una modernă, tânără încă :-)), rolul tatălui este interpretat de tatăl fetelor, el este personajul realistic, trebuia să fie și cineva cu capul pe umeri :-))).

Costumația a fost realizată de Adelania căreia îî mulțumesc foarte mult.

Tarta bunicii (foarte delicioasă) ne-a fost oferită cu mult drag de Raluca Blăjan , făcută în cuptorul ei magic.

Gazda noastră a fost din nou Muzeul Satului Vâlcean.

Mulțumesc familiei și sorei mele pentru buna dispoziție și amuzamentul de care ne-am bucurat pe parcursul fotografierii acestei povești.

Spor la citit și vizionat!

                                                                                  Scufița Roșie 

 

   A fost odată o fetiță zglobie cu multe sclipiri curioase și joviale în priviri. Era foarte îndrăgită de părinți, prieteni și mai ales de bunică. Bucuria și optimismul erau cărări pe care le străbătea zilnic alungând micile tristeți ce apăreau inevitabil în preajma ei. 

Într-o zi, ca semn al admirației, bunica i-a oferit o pelerină roșie. Această pelerină a devenit accesoriul cel mai purtat de fetiță, ceea ce i-a determinat pe membrii familiei, prieteni și săteni să o numească Scufița Roșie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bunica, rămasă văduvă, a fost dăscălul blajin care a înfrumusețat copilăria fetiței. Bunica a fost cea care o învăța să coasă, să citească, bunica deschidea granițele imaginației prin desen și multă joacă. Dacă ceva nu putea fi zărit ușor cu ochiul liber, bunica avea lentila potrivită pentru a pătrunde în micile colțuri ale naturii. 

 

Toamna rece a adus puțină suferință fizică bunicii, întâlnirile lor erau mai scurte dar cu clopoței de bucurie în jurul casei. 

A venit ziua când mama mai aglomerată cu treburile prin casă, nu a putut merge la bunică așa că a chemat fetița:

–  Scufiță Roșie, eu nu pot  merge la bunica azi, dar tu da, sigur te așteaptă cu nerăbdare!

–  Da, sigur mămico, voi merge cu bucurie! și îndată și-a pus pelerina preferată.

–  Ia acest coșuleț, am pregătit o tartă cu zmeură, este preferata bunicii! a zis mama.

 

 

 

 

 

 

 

A luat coșulețul și când să plece, la portiță , mama a adăugat:

–  Te rog să mergi la bunica fără tărăgănare și nu vorbi cu lupul! 

Fetița a plecat zâmbitoare, cu vioiciune în trup și cu ecoul acelor îndrumări în mintea ei. 

 

 

 

 

 

 

Ajunsă în pădure privea în jur curioasă fiecare copac, asculta păsărele de parcă își dorea să înțeleagă discuțiile lor ciripitoare.

Deodată un glas mai gros a oprit alergarea gândurilor ei printre ramurile copacilor:

–  Ce pelerină frumoasă ai! 

Fetița a schițat un zâmbet timid având pe buze răspunsul dar… ”nu vorbi cu lupul” răsuna în mintea ei.

A înaintat pe cărare, cu gândurile alergând și pașii hotărâți printre frunzele pădurii ce păreau că o încurajează în mersul ei. 

 

 

 

 

 

 

–  Unde te îndrepți așa grăbită? a continuat lupul să adauge cu îndrăzneală, știa curiozitatea și spiritul naiv al copiilor.

Din nou răspunsurile fetiței se rostogoleau îngrămădite în mintea ei și ecoul vorbelor mamei sale se loveau de gândurile ei copleșite. 

– Aș putea să te însoțesc până la destinație, să mergi singură prin pădureee… e plictisitor… a adăugat lupul cu vocea-i șireată.

 

 

 

 

 

 

Brusc, pașii fetiței s-au oprit și vocea micului trup de copil hotărât a răspuns: 

–  Nu, mă descurc singură! Apoi a grăbit pașii care urmau bătăile inimii, speriate puțin de insistențele lupului. Bunica de multe ori o încuraja: ”Cu frica înainte, draga mea, dar nu renunța!”

 

 

 

 

În liniștea surprinzătoare a pădurii se auzea doar mersul ghetuțelor printre frunzele uscate, căci toate ființele priveau scena din pădure amuțite de teama care le împiedica să intervină. 

– Pare greu coșul acela pentru tine, o fetiță așa delicată! E departe locul unde trebuie să ajungi? Hai să te ajut, ești tare drăgălașă! a continuat lupul în spiritul lui ce ascundea intenții răutăcioase. 

 

 

 

 

 

 

Scufița Roșie nu înțelegea insistența lupului (dar nu toate lucrurile din lumea aceasta trebuie înțelese dar toate au nevoie de o atitudine corespunzătoare și fermă), ea ar fi vrut să dea glas gândurilor din mintea ei, dar o forță mai tare decât ea o încuraja ”nu te întoarce”! Bătăile inimii se auzeau și mai tare fără să înțeleagă lupta dintre cele două forțe care nu se pun de acord. 

Pe fondul acesta agitat nici nu a realizat că pădurea a rămas în urmă ca o Cetate care vrea să păstreze între zidurile ei totul doar pentru ea. 

A văzut casa bunicii și cu salturi fericite a ajuns la ușă. 

Cioc, cioc, cioc…

– Cine este? a întrebat bunica

– Sunt eu Scufița Roșie, dragă bunică!

– Intră scumpa mea! a venit răspunsul așteptat de fetiță

I-a sărit în brațe, vrând să descarce asupra ei toate acele sentimente ciufulite din sufletul ce aștepta eliberarea. A povestit fiecare detaliu al călătoriei redând în cuvinte fiecare simțământ. 

–  Bunico, de ce mă privești cu ochii așa mari?

– Ca să pot admira curajul tău mică fetiță! a răspuns bunica emoționată.

Bunico, de ce îți îndrepți urechea către mine?

–  Să pot auzi bătaia inimii tale hotărâte să-și urmeze drumul până la mine! a răspuns bunica zâmbind.

Oooo bunico și gura ta…

–  Daaa, ea poate da glas tuturor simțămintelor și admirației ce le am pentru tine scumpa mea nepoțică!

Și brațele tale bunico, de ce le ridici?

– Să te îmbrățișez cu toată iubirea ce ti-o port Scufiță Roșie! 

 

 

 

 

 

 

 

La puțin timp a trecut și tatăl fetiței pe la bunică să aducă un braț de lemne. Au mâncat împreună tarta cea delicioasă iar Scufița povestea din nou întâmplările din pădure. 

Seara se lăsa cu repeziciune așa că tatăl și fetița au plecat spre casă bucuroși. Pe drum discuțiile lor trezeau păsărelele, vrând să le arate fericirea ce îi însoțea pe drumul spre casă. 

Draga tatei, victoria ce ai avut-o azi a așezat încă o cărămidă puternică și anume Curajul, care va întări și mai mult pașii tăi pe drumul vieții, căci nu contează frica ci ce alegi să faci cu ea.  Sunt mândru de alegerea ta!

Visul unei crenguțe…

A fost odată o crenguță ce a purtat cu devotare florile pomului de care aparținea. S-a străduit să le protejeze de vântul prea puternic de când erau mugurași, le-a ținut strâns de trupul ei firav și subțirel. Când florile au ajuns mature, a dat drumul petalelor să călătorească pentru ca rodul să se formeze gingaș și puternic. A hrănit fructul de dragul vieții ei simple și frumoase, de dragul fructului și din recunoștință pentru copacul de care aparținea. A trecut prin vânt, ploi, frig, pe toate le-a întâmpinat cu gândul că acestea o vor face puternică și specială.

Toamna a venit, fructele își luau rămas bun cu recunoștință, rând pe rând. Fiecare crenguță își lua rămas bun de la fructele pe care le-au îngrijit cu stoicie. Cuvinte de ”La revedere!”, ”Mulțumesc!”, ”Rămâi cu bine!” se auzeau printre ciripit de păsărele și zumzet de insecte ce își adunau ultimele provizii pentru iarnă. Ziua devenea mai mică, nopțile mai lungi astfel că frunzele fără multă lumină își transformau verdele lor în culoarea înțelepciunii. După ceva timp au plecat și ele pentru a îndeplini o altă lucrare, covor călduros și hrană pentru rădăcinile copacilor din apropierea lor.  Miezul crud al crenguțelor subțirele se transforma și astfel ajunse la maturitate deplină își urmau misiunea aceea de a aduce căldură sufletelor ”reci” de vreme sau încălzeau hrana celor înfometați de truda vieții.

Crenguța despre care vă povesteam la început, era aproape să părăsească copacul fericirii ei, însă ezita. Copacul a văzut șovăiala ei și a întrebat-o:

– Ce s-a întâmplat crenguță minunată?

– Cred că nu mi-a venit încă vremea…Eu vreau să fiu parte dintr-un tablou care să amintească omului de importanța copacilor și a naturii și încă nu zăresc persoana potrivită pentru acest proiect.

– Tablourile sunt mărețe, somptuoase, pictate de oameni importanți…mmm… tu ești așa subțirică, așezată pe dealul acesta unde nu ajung artiștii adevărați… zise copacul cu o voce stingherită, căci nu voia să întristeze crenguța lui drăguță.

– Dar eu nu vreau doar să fiu pictată, vreau să fiu parte dintr-un tablou și nu vreau artiști renumiți, vreau unul simplu care să înțeleagă frumusețea acestei arte, înțelegi?

– Înțeleg… zise copacul cu o îndoială pe care ar fi vrut să o ascundă. Nu era pregătit să susțină visul ei special. Zilele treceau repede, vântul și ploile se întețeau, era tot mai rece pe deal și ea tot mai slăbită încerca să se mențină legată de copacul fericirii ei. Copacul o privea fără să aibă cuvintele potrivite la îndemână pentru a o ajuta în vreun fel. Totuși, a venit vremea și crenguța noastră rămasă fără puteri s-a desprins de copac și a căzut. Au urmat câteva minute de tăcere în care ea încerca să pătrundă lecția acestui lucru iar copacul o privea cu milă, convins fiind că visul ei se va destrăma când va fi adunată ca surcea de foc.

– Hei! Cum ești? Ai aterizat bine? a întrebat-o cu duioșie.

– A fost un zbor minunat, dragul meu copac! a spus ea zâmbind dar încă amețită de la căzătură.

–  Am nevoie de un loc unde să mă ascund să nu mă găsească oricine! a răspuns ea cu glas încrezător.

Copacul era uimit de vitejia și optimismul ei. Au urmat zile în care se ascundea dintr-un loc în altul să nu fie găsită, de unde putea analiza trecătorii ca să descopere pe acela alături de care voia să plece. Timpul trecea și parcă nimic din ceea ce ea își dorea nu părea să se întâmple.

– Crenguță gingașă, nu te mai chinui atât, mergi undeva să aduci căldură vreunui om în nevoie, pentru ce atâta suferință! Prietenele tale, sigur se bucură de căldură și liniște!

– Pentru mine nu este chinuială, am avut parte de momente extraordinare și pline de veselie alături de tine, de frunze, flori și fructe, acum e timpul să mă transform și acestea sunt situațiile de care am nevoie pentru a deveni puternică și echilibrată. Știi… m-am gândit că dacă nu voi ajunge parte dintr-un tablou, voi adormi aici la rădăcina ta și voi ajuta trunchiul tău să devină mai curajos și încrezător, ce zici?!

Copacul nu știa cum să răspundă cuvintelor acestea pline de mângâiere și maturitate.

Într-o zi, pe lângă copac se plimba o fetiță cu pălărie roșie și paltonaș de domnișoară gătită parcă pentru o serbare. Crenguța a zărit-o imediat, căci mereu era atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei.

– Pssstt, pssst, mă auzi? striga crenguța cu entuziasm în glas, simțea că ceva minunat se va întâmpla.

Fetița privea în jur fără să-și dea seama de unde venea glasul acela. Printre un smoc de iarbă a zărit o crenguță amorțită, locul de unde părea să vină întrebarea.

– Tu ai fost? a întrebat fetița nedumerită.

– Da, eu crenguța, vrei să mă iei cu tine și să devin parte dintr-un tablou special?

– Dar eu nu sunt artistă, nu știu cât de frumos voi reuși să fac acel tablou special!

– Te voi ajuta eu și alături de mine mai sunt câteva prietene care sigur ar fi bucuroase să facă parte din acest proiect!

Fetița s-a lăsat convinsă de proiectul ei îndrăzneț, le-a luat acasă, unde avea să înceapă tabloul acesta diferit. Crenguța și-a luat rămas bun de la copac entuziasmată de cele întâmplate. Copacul o privea cu emoție, uimit că visul crenguței lui speciale urma să devină realitate.

Ajunsă acasă, fetița s-a apucat de micul ei proiect. Crenguța o îndruma acolo unde era nevoie.

– Ce zici acum, dragă crenguță, îți place cum arăți în acest tablou?

– E minunat, draga mea, îți mulțumesc nespus pentru acest cadou. Toate eforturile mele de a supraviețui prin ploi, vânt și ninsoare și-au atins scopul măreț pentru mine. Draga mea, să nu uiți niciodată să ai grijă de copaci. Prin ei, îți vei păstra bujorii naturali din obrăjori, vei avea aer curat, pământ fără alunecări, vei avea umbră în zilele călduroase ale verii iar frumosul va umple câmpiile, dealurile și munții! apoi a adormit liniștită somnul împlinirii depline și al împăcării cu sinele.