Capra cu trei (doi) iezi

Totul a început după ce am vizitat Bojdeuca lui Creangă, la Iași. Ghidul ne prezenta camera lui Ion Creangă și chiar s-a adresat lui Dorothy – „Uite, aici a scris Ion Creangă Capra cu trei iezi… uite aici s-a ascuns iedul cel mic…” – Dorothy zâmbea, privea fără să zică nici că știe nici că nu știe. Am plecat de acolo și au început întrebările ” Cum este povestea, de ce s-a ascuns iedul cel mic?” I-am zis că i-o voi povesti într-o zi…  M-am gândit la povestire, am citit-o de multe ori, am analizat-o, rezultatul îl veți vedea mai jos. Nu este perfectă, când lucram la fotografii îmi ziceam, uite aici mergea așa sau invers și…. dar cel mai important pentru mine a fost ca fetele să primească un mesaj optimist, să nu fie speriate, să învețe analiza critică și să se întrebe de ce așa și nu altfel. Eu cred că mi-am atins scopul începând cu această povestire și nu va fi singura, deja pregătesc recuzita pentru Scufița roșie. Ele nu au știut povestea la momentul fotografierii, a fost un necunoscut și nici nu am povestit atunci partea povestitorului, doar acțiunea. Trebuie să menționez că nu este varianta originală a lui Creangă, ci o adaptare potrivită pentru noi, pentru valorile pe care le doresc în viața lor.

În perioda copilăriei, frații mei au avut o experiență asemănătoare iezilor (eu eram la școală), ceea ce i-a salvat a fost spiritul fratelui cel mare care a analizat tonul vocii persoanei suficient de mult. Fratele meu (7 ani pe atunci), a gândit și a analizat foarte bine situația, înainte de a alege să nu deschidă ușa. Cel mic, credea că este unchiul meu și voia să deschidă, dar înțeleptul meu frate i-a îndepărtat pe toți de lângă ușa care primea lovituri violente și îndemnuri nervoase să deschidă.

De ce Creangă a ales acest stil negativ și crud, aș putea spune, de a-i învăța pe copiii vremii sale responsabilitatea? Nu știu. Eu am ales așa, prin joacă și logică.

Așa că …. să-i dăm drumul! La noi au fost doi iezi, la frații Grimm vreo șapte, la Creangă trei.  Sper să vă bucure și să mai alunge din fricile pe care copii le-au adunat în sufletul lor sau mai bine zis, să-i ajute să treacă mai cu avânt peste ele.

                              Capra cu trei iezi

 

A fost odată o capră, care avea trei iezi cucuieți. Văduvă dar curajoasă, cu drag se îngrijea de căsuța ei. Cum ieșeai din pădure, mergeai cu avânt pe o cărăruie care ducea direct la căsuța cu glasuri zglobii ce umpleau valea cu voioșie.

 

 

 

 

Fie că ziua era senină sau mohorâtă mama Capră tricota pe prispa casei, bucurându-se de jovialitatea și curiozitatea iezilor ei scumpi. Îi plăcea să fie pregătită pentru orice anotimp, oricând.

Într-o zi, Capra chemă iezii de pe-afară să le zică:
– Dragii mamei copilași, eu mă duc în pădure să mai aduc ceva de mâncare. Voi încuiați ușa și să nu cumva să deschideți până nu veți auzi glasul meu. Când voi veni, am să vă cânt așa:
-Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori!
– Ați auzit dragii mamei? Am încredere în voi! zise capra

 

 

 

 

Nici o teamă mămucă, vom fi atenți și cu multă grijă! au zis iezișorii cei mari.
– Mergi sănătoasă și să te întorci cu bine! zise cel mic, puțin cam întristat.

 

 

 

 

 

Mama Capră a plecat iute cu gând să rezolve cât mai repede. Imediat iezișorii au tras zăvorul întorcându-se la joaca lor.

Cum bine spune vorba : ”Uneori și pereții au urechi!”, iată că în dosul casei cumătrul Caprei, lupul, asculta atent și aștepta momentul potrivit să prindă iezișorii.

Imediat ce Capra a plecat, el hop la ușă: ”Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori!
– Hai, deschideți degrabă, dragii mamei! zise lupul cu vocea-i cam joasă.

–  Cel mic, cu dorul încă aprins, a tresărit, crezând că-i mama, dar cei mari știau glasul, căci de mici le cânta cu drag până și dojana.

–  Nu-i vocea mamei, că-i prea groasă! zise cel mare

Auzind lupul așa, a plecat îndată să-și pregătească vocea cât mai asemănătoare cu a Caprei.

S-a întors grabnic cu speranță și poftă mai mare.

– ”Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori!”

– Dragii mamei deschideți în grabă mare! a zis lupul aproape nerăbdător

De astă dată, toți ascultau cu atenție la ușă și gândeau ce-i bine să facă. Au fugit la fereastră și tare s-au mai speriat dar ușa nu au descuiat.

Nici de astă dată cumătrul lup nu a avut izbândă, căci rațiunea a fost mai tare decât dorul. A plecat bosumflat cu gând că va veni și ziua mult dorită când șiretenia va triumfa. Cum ”ziua bună se cunoaște de dimineață” și adultul se cunoaște de mic copil, înveți să gândești, știi să trăiești!
Nu a trecut mult și glasul Caprei se auzea de pe drum: ”Trei iezi cucuieți, ușa mamei descuieți! Că mama v-aduce vouă, frunze-n buze, lapte-n țâțe, drob de sare în spinare, mălăieși încălcăieș, smoc de flori pe subsuori! ”

–  Deschideți scumpii mei, mama s-a întors!

Țuști la fereastră fețele vesele să zărească chipul care rostea cu blândețe cântecul salvării lor. Iute au deschis și în brațele mamei au sărit eliberați de teama din suflet.

Au povestit mamei cele întâmplate și mare a fost uimirea ei.
– Oh, mamucă, după ce ai plecat un glas gros a rostit cântecul tău care ne îndemna să deschidem și noi nu am deschis. A venit a doua oară, cu glas mai subțire. Ne-am dus la fereastră și…. oh, mămucă, era chiar cumătrul lup, prietenul dumitale, ne-am speriat și ușa nu am descuiat!

– Ahaaa, el, care s-a jurat pe părul său că nu îmi sperie copilașii niciodată! Mă vede că-s văduvă și vrea să-și bată joc de casa mea! mama Capră era tare supărată.

A doua zi a plecat în pădure să-l caute.
– Bună vreme cumătro! Da’ce vânt te-a abătut pe aici? a zis lupul uimit.
– Bună să-ți fie inima și sinceră, cumătre! Ia-ca, am auzit că ai trecut pe la casa mea, de foame cred…
– Hmmm….. euuuu…. aaaaa, da, să fi schimbat și noi ceva vorbe ca-ntre prieteni, știi tu…
– Da, da știu, că doar nu vroiai să faci rău iezilor mei, ai promis, pe părul tău! a răspuns Capra deranjată de gestul lui îndrăzneț.

– Ia, aici, niște pâine să-ți mai treacă de pofte! De iezii mei să nu te atingi, căci capră sunt când îți vorbesc și ca o leoaică când te atingi de copilașii mei! zise capra supărată dar hotărâtă.

– Daaa, cumătră, știu…. privirea Caprei îi aduse câțiva fiori care l-au făcut să uite de pofta pentru iezișori. Gogălț, gogâlț înfuleca din pâinea proaspătă și caldă încercând să evite furia din privire a Caprei.

Seara se lăsa, iezișorii pe lângă mama se plimbau și ascultau cu drag povețile ei.
Întâmplările din ziua precedentă au rămas în mintea lor ca un ecou care le amintea să gândească înainte fiecare faptă.
– Eeei, dragii mamei iezișori, tare mândră sunt de voi! Nu uitați, din fapte bune învățați și din greșeli vă perfecționați!

Și ca să închei în atmosfera poveștilor, pot spune și eu: Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus poveste-așa!

P.S La final Dorothy m-a întrebat: – ”În povestea lui Creangă ce-au făcut iezii?”
– Tu ce crezi? am zis eu
– Au deschis, a zis ea.
– Da, așa a vrut Ion Creangă.
– De asta s-a ascuns iedul cel mic! a zis ea
– Mda, fiecare alege ce să facă, tu ce ai ales? am întrebat eu
– Să nu deschid!

Creionul Negru

A fost odată un creion din grafit, îmbrăcat într-o haină de lemn natur, cilindrică, se numea Negru. El locuia alături de creioane colorate și mereu vesele. Acest creion rămânea de cele mai multe ori singur și nu înțelegea de ce el nu este chemat la activitățile distractive ale celorlalte culori. Un timp a folosit singurătatea pentru a medita mai mult la el, la viață și rolul său în societatea de culori. Colegii lui aveau haine viu colorate și expresive, Roșu, Galben, Roz, Portocaliu, Albastru, Verde, Mov, Violet. El era mereu întunecat – Negru, care să fie rolul său acolo?! Știa că poate fi de folos în orice situație și că poate aduce tonuri de gri folositoare în lumea lor, dar cum?!

Într-o zi, le-a urmărit pe colegele sale culori să vadă unde se grăbeau în fiecare zi, bombănind și râzând. S-a ascuns după o carte și privea atent fiecare mișcare a lor.

  •  Woau, ce peisaje frumoase desenau ele printre hohote de râs… Munți colorați, dealuri

pline de flori, iarbă verde crud, râuri curate și liniștite, cer albastru și senin, soare strălucitor… Totul era uimitor de frumos și încântător.

Admirând acele imagini, i-a venit în minte gândul că el ar strica frumusețea lor.

Totuși, creionul Negru avea o gândire optimistă și realistă despre viață, așa că s-a îndreptat către celelalte culori, îi venise o idee.

  • Bun găsit, dragelor!

Au tresărit la salut, privindu-l mirate de îndrăzneala lui de a veni acolo, altele păreau chiar deranjate de așa tupeu, Roșu și Galben se făceau că nu l-au auzit, în speranța că se va simți nedorit și va pleca.

El nu a luat personal aceste atitudini și reacții așa că a continuat salutul cu o propunere interesantă.

  • Haideți să creăm o lume diferită, le-a îndemnat el, o lume echilibrată de Negru și culorile voastre senine!
  • Cum? a întrebat Roz cu jumătate de gură…
  • Să începem, cine vrea primul?
  • Eu, a răspuns albastru.

A desenat un cer albastru și senin … Verde a început să creeze dealurile cu iarbă verde, crudă și tulpinile florilor. Roz, Roșu, Violet, Mov, Albastru, Portocaliu au adăugat petalele, Galben staminele cu polenul delicios. Negru creionează trunchiurile și crengile copacilor. Verde și-a dat seama că urmează treaba lui să adauge frunzele, așa că s-a apucat de lucru iar Roz cu Galben au adăugat florile copacilor.

Deodată, cerul a fost acoperit de nori cenușii. Acum, celelalte culori au amuțit.

  • Ce ne facem, tot peisajul nostru s-a întunecat?! a zis Roz.
  • Hei, veniți cu soluțiile voastre, fiecare! i-a încurajat Negru.

Apoi a început să plouă, galben a fugit spre cer și a desenat un soare strălucitor. Peste puțin timp a venit un vânt care legăna cu putere florile și crengile copacilor împrăștiind petalele, căci aveau nevoie să se transforme în fructe. Roșu a încercat să le creeze un adăpost, dar era în zadar, căci a fost îndepărtat de vânt, florile de pe câmp aveau nevoie de ploaie și vânt să li se întărească tulpina. Verde a observat această nevoie și a colorat mai intens tulpinile florilor și iarba pentru a le face mai rezistente. Au început să apară râuri care străbăteau pajiștea. Albastru și violet au desenat un dig, ca să nu treacă apa aceea murdară peste iarbă și flori. Toate culorile erau preocupate dar concentrate, încercând să împiedice orice părea că distruge lumea lor minunată. Galben a adăugat mai multă putere soarelui ca să usuce norii și să-i îndepărteze. A reușit căci norii, purtați de vânt s-au risipit. Roșu, portocaliu, verde, violet, albastru și mov au adus pe cer un curcubeu minunat, care fără ploaie și razele soarelui nu ar fi existat. Deveneau entuziasmați de ceea ce creau. Negru l-a invitat pe galben să deseneze împreună cu el albinuțe, căci florile erau pline de polen.

Negru a adăugat niște munți stâncoși la orizont, celelalte culori au adus iarba și florile de munte, unice și specifice zonei. Galben, Negru și Albastru au desenat pițigoi, portocaliu l-a invitat pe Negru să deseneze un măcăleandru, apoi au desenat vrăbiuțe, rândunici, cinteze, mierle, unde fiecare culoare participa alături de Negru. Au descoperit că împreună pot aduce mai multă viață și unicitate lumii în care trăiau. Au fost încântate de rezultatul din acea zi, înțelegând pe deplin ceea ce Negru a vrut să le arate. Au avut multe provocări pentru a desena ființe și lucruri la care nu se gândiseră până atunci. Deja erau pline de inspirație și planificau și alte desene minunate pentru lumea lor.

  • Ați făcut o treabă extraordinară, le-a spus Negru, de acum ne așteaptă multă inspirație!

Au învățat că fiecare problemă are și soluție, că împreună pot duce la îndeplinire lucrări ce par dificile iar lumea poate fi frumoasă și cu Negru în peisajul ei.

  • În noaptea aceasta voi dormi neîntors, a zis verde, în timp ce căsca satisfăcut și mândru de tot ceea ce realizase.
  • Pe mâine!
  • Pe curând!
  • Seară liniștită tuturor!

 

 

Scufița Roșie

De ce Scufița Roșie? Mi-a plăcut și încă îmi place numele, este o povestioară despre care aud vorbindu-se mai des și fetele și-au dorit să o punem în scenă. Nu am vrut varianta binecunoscută din cauza detaliilor sadice, zic eu, sunt de acord cu fantezia dar să fie utilă și de folos. Am citit câteva variante ale acestei povestiri, fiecare povestitor are varianta lui, am urmărit un desen animat dar și filmul Scufița Roșie (despre are am aflat în această perioadă când mă documentam pentru povestirea noastră). Filmul este pentru adulți, nu-l recomand vizionat de copii, este psihologic, din punctul meu de vedere dar cu ceva scene care produc înspăimântare (celor care nu sunt obișnuiți cu astfel de scene).

Dacă tot este fantezie, am avut în rolul de mămică pe Dorothy iar bunica noastră este una modernă, tânără încă :-)), rolul tatălui este interpretat de tatăl fetelor, el este personajul realistic, trebuia să fie și cineva cu capul pe umeri :-))).

Costumația a fost realizată de Adelania căreia îî mulțumesc foarte mult.

Tarta bunicii (foarte delicioasă) ne-a fost oferită cu mult drag de Raluca Blăjan , făcută în cuptorul ei magic.

Gazda noastră a fost din nou Muzeul Satului Vâlcean.

Mulțumesc familiei și sorei mele pentru buna dispoziție și amuzamentul de care ne-am bucurat pe parcursul fotografierii acestei povești.

Spor la citit și vizionat!

                                                                                  Scufița Roșie 

 

   A fost odată o fetiță zglobie cu multe sclipiri curioase și joviale în priviri. Era foarte îndrăgită de părinți, prieteni și mai ales de bunică. Bucuria și optimismul erau cărări pe care le străbătea zilnic alungând micile tristeți ce apăreau inevitabil în preajma ei. 

Într-o zi, ca semn al admirației, bunica i-a oferit o pelerină roșie. Această pelerină a devenit accesoriul cel mai purtat de fetiță, ceea ce i-a determinat pe membrii familiei, prieteni și săteni să o numească Scufița Roșie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bunica, rămasă văduvă, a fost dăscălul blajin care a înfrumusețat copilăria fetiței. Bunica a fost cea care o învăța să coasă, să citească, bunica deschidea granițele imaginației prin desen și multă joacă. Dacă ceva nu putea fi zărit ușor cu ochiul liber, bunica avea lentila potrivită pentru a pătrunde în micile colțuri ale naturii. 

 

Toamna rece a adus puțină suferință fizică bunicii, întâlnirile lor erau mai scurte dar cu clopoței de bucurie în jurul casei. 

A venit ziua când mama mai aglomerată cu treburile prin casă, nu a putut merge la bunică așa că a chemat fetița:

–  Scufiță Roșie, eu nu pot  merge la bunica azi, dar tu da, sigur te așteaptă cu nerăbdare!

–  Da, sigur mămico, voi merge cu bucurie! și îndată și-a pus pelerina preferată.

–  Ia acest coșuleț, am pregătit o tartă cu zmeură, este preferata bunicii! a zis mama.

 

 

 

 

 

 

 

A luat coșulețul și când să plece, la portiță , mama a adăugat:

–  Te rog să mergi la bunica fără tărăgănare și nu vorbi cu lupul! 

Fetița a plecat zâmbitoare, cu vioiciune în trup și cu ecoul acelor îndrumări în mintea ei. 

 

 

 

 

 

 

Ajunsă în pădure privea în jur curioasă fiecare copac, asculta păsărele de parcă își dorea să înțeleagă discuțiile lor ciripitoare.

Deodată un glas mai gros a oprit alergarea gândurilor ei printre ramurile copacilor:

–  Ce pelerină frumoasă ai! 

Fetița a schițat un zâmbet timid având pe buze răspunsul dar… ”nu vorbi cu lupul” răsuna în mintea ei.

A înaintat pe cărare, cu gândurile alergând și pașii hotărâți printre frunzele pădurii ce păreau că o încurajează în mersul ei. 

 

 

 

 

 

 

–  Unde te îndrepți așa grăbită? a continuat lupul să adauge cu îndrăzneală, știa curiozitatea și spiritul naiv al copiilor.

Din nou răspunsurile fetiței se rostogoleau îngrămădite în mintea ei și ecoul vorbelor mamei sale se loveau de gândurile ei copleșite. 

– Aș putea să te însoțesc până la destinație, să mergi singură prin pădureee… e plictisitor… a adăugat lupul cu vocea-i șireată.

 

 

 

 

 

 

Brusc, pașii fetiței s-au oprit și vocea micului trup de copil hotărât a răspuns: 

–  Nu, mă descurc singură! Apoi a grăbit pașii care urmau bătăile inimii, speriate puțin de insistențele lupului. Bunica de multe ori o încuraja: ”Cu frica înainte, draga mea, dar nu renunța!”

 

 

 

 

În liniștea surprinzătoare a pădurii se auzea doar mersul ghetuțelor printre frunzele uscate, căci toate ființele priveau scena din pădure amuțite de teama care le împiedica să intervină. 

– Pare greu coșul acela pentru tine, o fetiță așa delicată! E departe locul unde trebuie să ajungi? Hai să te ajut, ești tare drăgălașă! a continuat lupul în spiritul lui ce ascundea intenții răutăcioase. 

 

 

 

 

 

 

Scufița Roșie nu înțelegea insistența lupului (dar nu toate lucrurile din lumea aceasta trebuie înțelese dar toate au nevoie de o atitudine corespunzătoare și fermă), ea ar fi vrut să dea glas gândurilor din mintea ei, dar o forță mai tare decât ea o încuraja ”nu te întoarce”! Bătăile inimii se auzeau și mai tare fără să înțeleagă lupta dintre cele două forțe care nu se pun de acord. 

Pe fondul acesta agitat nici nu a realizat că pădurea a rămas în urmă ca o Cetate care vrea să păstreze între zidurile ei totul doar pentru ea. 

A văzut casa bunicii și cu salturi fericite a ajuns la ușă. 

Cioc, cioc, cioc…

– Cine este? a întrebat bunica

– Sunt eu Scufița Roșie, dragă bunică!

– Intră scumpa mea! a venit răspunsul așteptat de fetiță

I-a sărit în brațe, vrând să descarce asupra ei toate acele sentimente ciufulite din sufletul ce aștepta eliberarea. A povestit fiecare detaliu al călătoriei redând în cuvinte fiecare simțământ. 

–  Bunico, de ce mă privești cu ochii așa mari?

– Ca să pot admira curajul tău mică fetiță! a răspuns bunica emoționată.

Bunico, de ce îți îndrepți urechea către mine?

–  Să pot auzi bătaia inimii tale hotărâte să-și urmeze drumul până la mine! a răspuns bunica zâmbind.

Oooo bunico și gura ta…

–  Daaa, ea poate da glas tuturor simțămintelor și admirației ce le am pentru tine scumpa mea nepoțică!

Și brațele tale bunico, de ce le ridici?

– Să te îmbrățișez cu toată iubirea ce ti-o port Scufiță Roșie! 

 

 

 

 

 

 

 

La puțin timp a trecut și tatăl fetiței pe la bunică să aducă un braț de lemne. Au mâncat împreună tarta cea delicioasă iar Scufița povestea din nou întâmplările din pădure. 

Seara se lăsa cu repeziciune așa că tatăl și fetița au plecat spre casă bucuroși. Pe drum discuțiile lor trezeau păsărelele, vrând să le arate fericirea ce îi însoțea pe drumul spre casă. 

Draga tatei, victoria ce ai avut-o azi a așezat încă o cărămidă puternică și anume Curajul, care va întări și mai mult pașii tăi pe drumul vieții, căci nu contează frica ci ce alegi să faci cu ea.  Sunt mândru de alegerea ta!

Visul unei crenguțe…

A fost odată o crenguță ce a purtat cu devotare florile pomului de care aparținea. S-a străduit să le protejeze de vântul prea puternic de când erau mugurași, le-a ținut strâns de trupul ei firav și subțirel. Când florile au ajuns mature, a dat drumul petalelor să călătorească pentru ca rodul să se formeze gingaș și puternic. A hrănit fructul de dragul vieții ei simple și frumoase, de dragul fructului și din recunoștință pentru copacul de care aparținea. A trecut prin vânt, ploi, frig, pe toate le-a întâmpinat cu gândul că acestea o vor face puternică și specială.

Toamna a venit, fructele își luau rămas bun cu recunoștință, rând pe rând. Fiecare crenguță își lua rămas bun de la fructele pe care le-au îngrijit cu stoicie. Cuvinte de ”La revedere!”, ”Mulțumesc!”, ”Rămâi cu bine!” se auzeau printre ciripit de păsărele și zumzet de insecte ce își adunau ultimele provizii pentru iarnă. Ziua devenea mai mică, nopțile mai lungi astfel că frunzele fără multă lumină își transformau verdele lor în culoarea înțelepciunii. După ceva timp au plecat și ele pentru a îndeplini o altă lucrare, covor călduros și hrană pentru rădăcinile copacilor din apropierea lor.  Miezul crud al crenguțelor subțirele se transforma și astfel ajunse la maturitate deplină își urmau misiunea aceea de a aduce căldură sufletelor ”reci” de vreme sau încălzeau hrana celor înfometați de truda vieții.

Crenguța despre care vă povesteam la început, era aproape să părăsească copacul fericirii ei, însă ezita. Copacul a văzut șovăiala ei și a întrebat-o:

– Ce s-a întâmplat crenguță minunată?

– Cred că nu mi-a venit încă vremea…Eu vreau să fiu parte dintr-un tablou care să amintească omului de importanța copacilor și a naturii și încă nu zăresc persoana potrivită pentru acest proiect.

– Tablourile sunt mărețe, somptuoase, pictate de oameni importanți…mmm… tu ești așa subțirică, așezată pe dealul acesta unde nu ajung artiștii adevărați… zise copacul cu o voce stingherită, căci nu voia să întristeze crenguța lui drăguță.

– Dar eu nu vreau doar să fiu pictată, vreau să fiu parte dintr-un tablou și nu vreau artiști renumiți, vreau unul simplu care să înțeleagă frumusețea acestei arte, înțelegi?

– Înțeleg… zise copacul cu o îndoială pe care ar fi vrut să o ascundă. Nu era pregătit să susțină visul ei special. Zilele treceau repede, vântul și ploile se întețeau, era tot mai rece pe deal și ea tot mai slăbită încerca să se mențină legată de copacul fericirii ei. Copacul o privea fără să aibă cuvintele potrivite la îndemână pentru a o ajuta în vreun fel. Totuși, a venit vremea și crenguța noastră rămasă fără puteri s-a desprins de copac și a căzut. Au urmat câteva minute de tăcere în care ea încerca să pătrundă lecția acestui lucru iar copacul o privea cu milă, convins fiind că visul ei se va destrăma când va fi adunată ca surcea de foc.

– Hei! Cum ești? Ai aterizat bine? a întrebat-o cu duioșie.

– A fost un zbor minunat, dragul meu copac! a spus ea zâmbind dar încă amețită de la căzătură.

–  Am nevoie de un loc unde să mă ascund să nu mă găsească oricine! a răspuns ea cu glas încrezător.

Copacul era uimit de vitejia și optimismul ei. Au urmat zile în care se ascundea dintr-un loc în altul să nu fie găsită, de unde putea analiza trecătorii ca să descopere pe acela alături de care voia să plece. Timpul trecea și parcă nimic din ceea ce ea își dorea nu părea să se întâmple.

– Crenguță gingașă, nu te mai chinui atât, mergi undeva să aduci căldură vreunui om în nevoie, pentru ce atâta suferință! Prietenele tale, sigur se bucură de căldură și liniște!

– Pentru mine nu este chinuială, am avut parte de momente extraordinare și pline de veselie alături de tine, de frunze, flori și fructe, acum e timpul să mă transform și acestea sunt situațiile de care am nevoie pentru a deveni puternică și echilibrată. Știi… m-am gândit că dacă nu voi ajunge parte dintr-un tablou, voi adormi aici la rădăcina ta și voi ajuta trunchiul tău să devină mai curajos și încrezător, ce zici?!

Copacul nu știa cum să răspundă cuvintelor acestea pline de mângâiere și maturitate.

Într-o zi, pe lângă copac se plimba o fetiță cu pălărie roșie și paltonaș de domnișoară gătită parcă pentru o serbare. Crenguța a zărit-o imediat, căci mereu era atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei.

– Pssstt, pssst, mă auzi? striga crenguța cu entuziasm în glas, simțea că ceva minunat se va întâmpla.

Fetița privea în jur fără să-și dea seama de unde venea glasul acela. Printre un smoc de iarbă a zărit o crenguță amorțită, locul de unde părea să vină întrebarea.

– Tu ai fost? a întrebat fetița nedumerită.

– Da, eu crenguța, vrei să mă iei cu tine și să devin parte dintr-un tablou special?

– Dar eu nu sunt artistă, nu știu cât de frumos voi reuși să fac acel tablou special!

– Te voi ajuta eu și alături de mine mai sunt câteva prietene care sigur ar fi bucuroase să facă parte din acest proiect!

Fetița s-a lăsat convinsă de proiectul ei îndrăzneț, le-a luat acasă, unde avea să înceapă tabloul acesta diferit. Crenguța și-a luat rămas bun de la copac entuziasmată de cele întâmplate. Copacul o privea cu emoție, uimit că visul crenguței lui speciale urma să devină realitate.

Ajunsă acasă, fetița s-a apucat de micul ei proiect. Crenguța o îndruma acolo unde era nevoie.

– Ce zici acum, dragă crenguță, îți place cum arăți în acest tablou?

– E minunat, draga mea, îți mulțumesc nespus pentru acest cadou. Toate eforturile mele de a supraviețui prin ploi, vânt și ninsoare și-au atins scopul măreț pentru mine. Draga mea, să nu uiți niciodată să ai grijă de copaci. Prin ei, îți vei păstra bujorii naturali din obrăjori, vei avea aer curat, pământ fără alunecări, vei avea umbră în zilele călduroase ale verii iar frumosul va umple câmpiile, dealurile și munții! apoi a adormit liniștită somnul împlinirii depline și al împăcării cu sinele.

Vesta fermecată…

După multă vreme de tăcere acum am revenit la ”oile mele”. Mi-a fost dor de povești și fotografii și a venit momentul potrivit pentru acest lucru. Am pregătit o povestioară despre curaj și o vestă ”fermecată”. Pentru această poveste am folosit o vestă model unic, aș putea spune, modificată special pentru noi de Lilutesa 

Este o mămică pe care eu o admir pentru curajul și perseverența de care dă dovadă în îngrijirea copiilor dar și în felul cum se ocupă de această mică afacere cu hăinuțe diferite și unice. Îi mulțumesc foarte mult pentru că a acceptat să facă parte din această poveste și rapiditatea cu care a creat vestuța.

Vesta fermecată

Luiza a ieșit la o plimbare în pădurea din spatele casei alături de mama ei.

  • Nici nu stiu ce mă deranjează cel mai tare, faptul că tac și nu îmi spun părarea sau glumele răutăcioase ale colegilor mei?! Izbucni Luiza cu o dezamăgire în glas, pe care abia așteptase să o reverse prin cuvinte. Mama era persoana care o asculta mereu fără să o judece.

Luiza are 12 ani, mama ei este o croitoreasă foarte pricepută și pasionată de acest domeniu. Din materialele ce îi rămân de la clienți, face tot felul de combinații pe care le transformă în rochițe sau fustițe pentru copilă. Luiza este încântată de creațiile noi și diferite pe care le poartă iar cel mai deosebit i se pare faptul că sunt create special pentru ea, sunt unice. Colegii ei nu au aceeași părere, se amuză și glumesc, uneori chiar răutacios, de felul în care se îmbracă, pentru ei este prea caraghios și de modă veche.

  • Ințeleg, draga mea, ai dreptate să fii deranjata și tristă, în locul tău și eu aș fi fost afectată de astfel de glume. Dar spune-mi, când ești doar tu și te privești în oglindă, în timp ce te aranjezi, ce părere ai despre fetița din oglindă? Întrebă mama.
  • Păi…o admir că este veselă, are încredere în ea, o văd specială, unică…așa mi se pare mie…
  • Și ce se întâmplă cu acea fetiță mai tarziu? A întrebat-o mama
  • De cum zăreste poarta aceea cu pete ruginii, inima îi bate mai tare și zâmbetul se transformă în buze încordate… dar de ce mamă se întâmplă așa? Aș vrea să iau fetița din oglindă și curajul ei cu mine în clasă…
  • Eu cred că este normal să fie și astfel de momente și eu pățesc așa dar vom găsi o solutie potrivită pentru tine care să te întărească! A răspuns cu blândețe mama.
  • Mi-ar plăcea să am o mantie fermecată cu mine în clasă și când cineva începe să glumească să intru în ea și să dispar….

Mama s-a tot gândit la felul în care ar putea să o ajute pe Luiza, realiza că va fi un pas mare în această perioadă a vieții ei care o va ajuta pentru ceea ce urma de acum înainte. Știa că nu este usor să fii diferit. Neasemuitului îi este necesar curajul să rămână așa fără să se amestece în mulțime.

La câteva zile de la acea discuție, Luiza a primit un cadou frumos împachetat. L-a desfăcut entuziasmată și curioasă. Cu uimire și încântare a mângâiat încet cusăturile colorate transformate în floricele și nasturele argintiu, apoi a citit scrisoarea venită cu surpriza:

      Dragă Luiza,

Aceasta este o vestă specială, este fermecată, nu te va face să dispari căci nu va fi nevoie. Secretul este broderia de flori de pe pieptar, de câte ori vei simți nevoia să dispari, căci îți este teamă să-ți spui părerea, vei mângâia încet florile, vei simți fiecare petală și frunză special așezate acolo pentru tine, apoi vei ști ce ai de spus și vor desena pe chipul tău  curajul și liniștea fetei din oglindă.

O zi minunată!

A luat vestuța cu multă grijă din cutie, a asortat-o cu o rochiță apoi s-a privit în oglindă, ca de obicei. Chipul senin admira curios florile colorate, nasturele argintiu, materialul fin și delicat ce se asorta minunat cu rochița ei verde.

A plecat bucuroasă spre școală cu pași repezi căci era puțin în întârziere, a pășit hotarâtă pe porțile școlii. Ajunsă în clasă, a salutat colegii și s-a asezat în bancă cu același chip senin de la oglindă. Colegii o priveau mirati de noul ei fel de a intra dar nu au apucat să spună ceva mai mult, că doamna profesor a intrat. Pauza parcă se lăsa așteptată și cu greu s-au abținut de la comentariile pe care deja le făureu în mintea lor. Erau câțiva care mai mereu se găseau să glumească ironic pe seama colegilor fără să fie contraziși de nimeni. Tuturor le era rușine și teamă să nu spună ceva și despre ei, frica i-a făcut să uite sloganul: ”Majoritatea învinge!” Pauza a venit, doamna a părăsit sala salutată politicos de elevi.

  • Woau, woau, woau, Luiza a luat vesta bunicii de când era mică și a venit la scoală, cuvinte urmate de râsete mai îndrăznețe, mai înfundate, mai pe față, mai ascunse…
  • Da și rochița ei verde ca spanacul – ha, ha, ha, ha….
  • Măi, Luiza tu chiar nu vezi că ai numai haine demodate?….

Luiza asculta în tăcere glumele lor în timp ce își mângâia încet floricelele. Deodată s-a ridicat, le-a zâmbit, poate puțin ironic, însa avea nevoie de un gest mai îndrăzneț care să o protejeze puțin și a continuat privind pe fiecare coleg și colegă:

  • Da, port haine diferite, care, de unii sunt considerate demodate dar sunt hainele mele, create de mama mea cu multă pasiune, sunt create special pentru mine, mă reprezintă așa cum sunt, uneori fricoasă, alteori nervoasă, poate și stângace câteodată, dar fericită, mulțumită, încrezătoare, sinceră și chiar plină de bunătate cu mulți dintre voi de câte ori ați avut nevoie. Așa sunt eu și hainele mele, suntem diferite pentru că așa vreau eu să fim, este alegerea mea! Fie că vă deranjează sau nu, eu tot așa voi fi. Vă place să glumiti, cum vreți voi, dar altfel eu nu voi fi, în continuare voi îmbrăca „haine de modă veche” cum ziceți voi, dar unice și diferite!

Apoi s-a așezat liniștită în banca ei, zâmbind unei colege care o privea cu admirație și uimire.

A ajuns acasă bucuroasă, a sărit în brațele mamei spunând:

  • Multumesc, vesta aceasta chiar este fermecată, am reușit să spun ceea ce gândeam într-un mod frumos, fără să-i jignesc pe colegii mei, e fermecată și specială!

Cânta entuziasmată în jurul mamei sale….

Vesta aceasta i-a fost de mare ajutor de atunci înainte, Luizei. De câte ori îi lipsea curajul să spună sau să facă un anumit lucru mai complicat, de câte ori apăreau neîncrederea și teama, mângâia acele floricele și alegea să meargă înainte. Colegii ei s-au obișnuit cu ea așa și chiar dacă uneori, nu reușeau să se abțină de la glume, ea continua cu voce tare și râzând, frazele lor pe care le învățase pe de rost. Din acea zi, chiar și colegii mai tăcuți au prins urme de curaj și au realizat că uniți pot învinge ironiile spuse de acei câțiva ce încă nu aveau rănile sufletului vindecate.

Majoritatea învinge când își dă seama de puterea miraculoasă ascunsă în ea însăși!

Am postat și varianta audio a acestei povestiri.

Proiectul Vesta

Împreună cu fetele mele am avut un proiect cu numele Vesta. În prima parte ele au cusut câte o vestă, prima dată la mână apoi la mașina de cusut. Au facut calcule să vadă cât material au avut nevoie, au aflat că regele Angliei, Charles al II lea a purtat prima dată în Europa o vestă, în 1666. Inspirat din vestimentația persană, la început vesta era colorată, lungă până la genunchi si largă. Ea a suferit multe modificări până s-a ajuns la modelul actual. La început a fost purtată doar de bărbați si abia după anii 1970 au început și femeile să le poarte ca ținută de lucru și după 1990 au ajuns să fie purtate de femei ca accesoriu ”fashionable”. Au aflat câte tipuri de veste sunt și la ce sunt folosite. În istorie a existat și o zeiță romană cu numele Vesta, era protectoarea focului din cămin și a căminului. Proiectul s-a încheiat cu o poveste -Vesta fermecată – ce urmează să fie postată la categoria Povești. Scopul acestui proiect a fost atât pentru distracție cât și cultural. Un proiect în urma căruia eu am putut să-mi dau seama de anumite trăsături de caracter ale lor  pe care le-am discutat împreună dar și cum pot schimba și adapta diverse proiecte pentru a le fi utile și plăcute, ținând cont și de preferințele lor. Vor urma și alte proiecte, unde voi introduce și teatru dar și momente de introspecție și conștientizare a propriilor emoții. Bineînțeles, partea practică va fi mereu cât și cea culturală.