Așa cum spuneam în ultimul articol, ca mamă ajunsesem să testez și să aplic diverse metode de educație cu încrederea că ele vor face din copiii mei ceea ce eu visam să fiu.

În perioada de sarcină cu a treia „ieduță” am început un fel de terapie ce m-a ajutat foarte mult să reflectez asupra ideilor, credințelor, filtrelor și comportamentului meu de până atunci. Am realizat cât de mult mă subestimam și ce puțină (spre deloc) încredere aveam în mine, ca mamă și ca femeie. Am avut ocazia să fiu mai atentă la fetele mai mari, să le analizez comportamentele, atitudinile, reacțiile și nu zăream metoda minunată aplicată, ci mă vedeam pe mine așa cum eram în realitate, cu bune și rele.Am realizat cât de multă încredere acordam altora și cât de puțină mie.

Mă simțeam ca atunci când eram copil și trebuia să fac curat în dulapul de haine. Le aruncam pe toate jos și apoi luam fiecare articol să-l împachetez sau să renunț la el dacă nu îmi mai era de folos.  Doar că acum făceam curat în suflet, în minte, în trup. Erau credințe care nu mă mai ajutau, filtre care nu mai funcționau și comportamente inutile.

Mi-am dat seama de un lucru eliberator dar și împovărător în același timp, fetele (doar fete am până acum 😁) mele nu au nevoie de metode, au nevoie de mine așa cum sunt, ele de la mine învață ceea ce este necesar pentru viață, ceea ce eu sunt cu adevărat vor prelua.

Apoi un alt lucru important pe care l-am înțeles, a fost că ele trebuie să-și găsească și să urmeze propriul drum, propria personalitate, neîngrădită de filtrele și credințele mele. Au nevoie de independență și de o mamă care să fie alături când e nevoie, să creadă în ele și să le accepte chiar și când greșesc.

Adevărurile acestea au venit peste mine ca un val înalt și puternic pe care trebuia să-l înfrunt dar în același timp să nu mă împotrivesc, căci aș fi luptat în zadar cu el. Căci toate acestea presupunea o încredere în mine și o împăcare cu mine însămi.

Ușor, ușor am început acest drum și când a sosit și bebelina, mi-am dorit să fiu mai conștientă și mai atentă la felul ei de a fi, încercând să fiu cât mai puțin invazivă.

Am învățat să accept și să o înțeleg când plânge, deși pentru mine păreau de neînțeles motivele ei. I-am oferit un mediu cu puțini stimuli și am încurajat reflexele ei pentru o mai bună mielinizare a neuronilor. Râdeam, vorbeam împreună, primele luni jucăria ei au fost mâinile mele. Am evitat orice supraaglomerare de lucruri și jucării.

Toată această transformare presupunea să fiu mai conștientă de mine însămi și să știu de ce vreau sau nu vreau anumite lucruri. Învățam să mă accept pe mine însămi permițându-i ei să fie ea însăși, liberă de regulile mele fără rost.

Acceptarea și încrederea în mine mă ajută să nu mai dramatizez orice reacție sau întâmplare. Viața de mamă nu este ușoară dar nici o dramă. Chiar dacă sunt evenimente și reacții care mă sperie uneori, alteori mă obosesc, dar cum ar putea fi altfel când ai niște ființe care abia descoperă lumea și prima persoană alături de care face descoperirea este mama?!

Brene Brown scria în cartea sa, Curajul de a fi vulnerabil,că atunci când ai încredere în tine nu te mai interesează ce face un alt părinte sau ce îi dă de mâncare sau cum se îmbracă. Când ai încredere în tine nu te mai preocupă viața altora și de ce fac ei anumite lucruri sau de ce nu le fac. Încă un aspect care m-a ajutat să-mi dau seama câtă nevoie am să fiu bine cu mine și să fac pace cu cine sunt.

Lupta cu mine însămi mă aducea în situația de a fi în luptă cu fetele mele, mă împingea să fiu mai concentrată pe ce greșeli fac alții sau ele și să dau foarte ușor vina pe situații, persoane sau evenimente.

Am înțeles de ce voiam să aplic atâtea metode și tehnici: neavând încredere în mine, neacceptându-mă și neiubind-mă așa cum sunt, căutam mereu ceva extern care să-și asume responsabilitatea de care eu fugeam. Când o metodă sau o tehnică nu ieșea cum visam (și nu iese, decât dacă ai un copil super docil care face tot ce îi spui, până la o anumită vârstă) aveam pe cine să dau vina și cum să-mi liniștesc conștiința că am făcut de toate dar nu e vina mea. Apoi când nu sunt bine cu mine, nu pot accepta copiii așa cum sunt, ei sunt parte din mine și eu fiind în luptă, vreau să reprim și să distrug ce nu îmi place și nu cred eu că este bine.

Da, viața de părinte poate fi o terapie din care ieși eliberat și împăcat cu tine sau încărcat, frustrat și neîmllinit.

A fi mamă implică o responsabilitate și disponibilitatea de a accepta când ai greșit, când nu ești perfectă dar și să te mângâi, să te bucuri, să te înțelegi mai bine cu tine și să te iubești.

 

Spor și pe curând mămico!

 

By admin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *