Mă fascinează ideea că avem un creier cu o memorie de zeci de mii de GB, un creier ce păstrează atâtea imagini, gânduri, filme, cărți și… de toate. În mintea noastră rulează informațiile după niște algoritmi mai ciudați decât cei ai instagramului. 😁

Când te aștepți mai puțin, se derulează pe ecranul minții noastre scenarii întregi care aleargă gândurile și le forțează să creeze concluzii și opinii fără ca cineva să le fi cerut.

Iar creierul femeilor devine mai complex dupâ ce devin mame, zic eu, „specialista”. 😂

La primul copil, în mod special, mă trezeam frecvent scăldându-mă cu disperare în gânduri de genul: dacă nu e bun laptele meu,  de ce nu doarme acum, dacă are ceva mai grav la burtică, dacă are lipsă de vitamine și minerale, de ce nu se mai trezește, oare simte că o iubesc, oare îi place când îi vorbesc așa, dacă o sperii, oare mă place, sunt o mamă bună??? 😨 Și nu doar acestea.

A mai crescut și am început să o bombardez și mai mult cu întrebările mele disperate prin tot felul de activități despre care aflam eu că dezvoltă inteligența și că sunt benefice pentru ea. Citeam felurite cărți de parenting, articole, urmăream blog-uri cu mămici dedicate. Știam despre viața Mariei Montessori mai multe decât despre mine, am citit cărțile ei, am văzut filmul. 😁

Am creat activități după modelul Montessori și Waldorf, cumpăram tot felul de materiale și jucării, printam imagini, pictam globuri pământești după modelul Montessori, vai, când îmi amintesc de vremurile acelea, îmi vine să râd. M-a ținut toată euforia până la vârsta de 1 an al celui de-al doilea copil. Am făcut munari, caruselul cu piramidele în 3 culori, bilele în degrade, inelul cu elastic și… nici eu nu mai știu câte.

Nu spun că sunt rele însă frustrările mele, complexele, fricile din copilărie nevindecate, m-au împins către toată „agitația” aceasta și alergătura după atâtea informații încât am uitat să fiu eu, să fiu mamă pentru copiii mei. Aveam în minte doar „trebuie să fac x, trebuie să fac y”.

Fugeam de mine și mă refugiam în toate aceste activități, parcă vrând să vindec copilul din mine de rănile trecutului. Mă urmărea ideea că trebuie să am copii mai deștepți, independenți, liberi și mai fericiți decât eram eu. Trebuia ca ele să știe multe lucruri ca să nu sufere ca mine și să nu repete greșelile mele. Dar toate aceste „trebuie” mă îndepărtau de mine, de fetele mele și de scopul meu de războinică într-o luptă fără inamici.

Avantajul acestor căutări este că am devenit mai creativă, mai sigură pe mine de câte ori lucrez cu copii, nu doar cu ai mei, nu îmi este frică să stau cu alți copii, și că înțeleg mai ușor mămicile care se îngrijorează pentru cel mai mic lucru din viața copiilor lor.

La al treilea copil (a treia, poate se gândește al patrulea să fie un el 🤣) s-a întâmplat minunea și o dată cu ea am descoperit și descopăr zilnic tainele statutului de mamă și mai ales adevărul eliberator că nu este așa complicat să fii o mamă foarte bună, cea mai bună.

Dar voi continua într-un alt articol, săptămâna viitoare. 😉

Mulțumesc și spor la activități cât mai intense! 😉

By admin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *