Ascultam un podcast al Mădălinei de la Thinking made visible cu Daniel Scuturici. A abordat un subiect sensibil pentru mine și anume că atunci când te regăsești pe tine și ești împlinit cu tine, accepți că oamenii și relațiile vin și pleacă în și din viața ta. Scopul lor este spre evoluția ta și a lor, când acest lucru nu se întâmplă drumurile se despart și mergeți fiecare mai departe pe drumul lui.

Dar eu toată viața mea am trăit prin oameni și relații luptând să nu pierd pe nimeni. Trebuia să mă înțeleg bine cu toată lumea și când apăreau certuri făceam orice să fie bine, renunțam la tot cerșind iertarea, căci, evident, toate se întâmplau din vina mea. Chiar și atunci când știam rațional că unele persoane nu își au rolul în viața mea și nici eu în a lor, făceam orice să demonstrez contrariul. Până la urmă drumurile tot se despărțeau și eu ajungeam să mă învinovățesc și să mă acuz că nu m-am purtat corespunzător și am stricat totul.

Având un atașament anxios și un tipar de gândire arhaic, am plecat pe drumul vieții mele cerșind compania și prietenia oricărei persoane ce mi se părea mie că îmi oferă siguranță. M-am supus prietenilor și persoanelor pe care le consideram mai puternice și mai bune decât mine, din frica de a nu rămâne singură sau de a fi pedepsită. Eram convinsă că nu merit ceva bun sau frumos și pentru a le avea trebuia să sacrific multe și să fac orice. M-am agățat de idei, concepte, filosofii, tehnici crezând că îmi vor aduce împlinirea și siguranța pe care le doream din ce în ce mai fierbinte. Priveam fiecare persoană și relație ce apăreau în viața mea ca pe o barcă de salvare ce îmi va aduce acea eliberare după care tânjeam. Știam ce „trebuie” să fac, ce tehnică „trebuia” să aplic, știam ce este păcat și ce nu, mă străduim să le fac pe toate întocmai, să fiu pe plac și să distrez pe toată lumea ca să rămână lângă mine. Dar sufletul meu ajunsese pustiu și gol acoperit de masca unei fericiri false …

Am ajuns mamă și în continuare aplicam tehnici și metode cu speranța că voi avea copii fericiți și liberi, dar eu eram dependentă de relații și oameni, de glume și bună dispoziție, biciuindu-mă pentru fiecare greșeală pe care o făceam. Toți erau de vină pentru lucrurile negative și eu eram o victimă… (așa gândeam). Îmi doream să le educ pe fete foarte bine și să găsească ele împlinirea pe care o căutam eu. Speranțele deșarte se spulberau tot mai tare de stâncile realității de care fugeam și am cedat renunțând la tot …

Am acceptat cu greu, după alte câteva palme și șuturi, că am nevoie de singurătatea sufletului meu și de liniște pentru a mă găsi pe mine. Căci eu de mine aveam nevoie, de calitățile și imperfecțiunile mele, de punctele mele tari și de slăbiciunile ce aveau să mă transforme în femeia aceea liberă și fericită pe care atât o căutam.

Da, drumul spre mine e greu, e lung, e dureros dar e sfânt, eliberator și împlinitor. Este drumul pe care l-am evitat atâția ani și pe care au crescut bălării, pălămidă și spini iar eu acum învăț să-l îngrijesc și să-l protejez ca pe o rezervație naturală specială și unică.

E drumul spre mine pe care aș vrea să merg până la moarte…

 

 

By admin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *