Mai în glumă, mai în serios, dar chiar așa este necesar să facem, părerea mea!

După ce am născut-o pe Dorothy, primul copil, îmi amintesc cum mă lăudam unei doamne cum mă știe ea de frică. Părcă mă și văd povestind cu patos cum se supune fiica mea, cea drăgălașă, ascultătoare și cuminte, ordinelor mele, fără să comenteze. 🙄

După câtva timp, mi-am înghițit cuvintele și limba și tonul și… A fost în vizită la o prietenă, unde mai erau 2-3 fete și când D. nu voia să se joace ce voiau ele, o șantajau că nu se mai joacă cu ea și că nu mai e prietena lor, iar ea, renunța repede la opiniile ei, de teamă. Și acesta nu este singurul exemplu, au mai fost și alte întâmplări, unde ea nu a avut curajul să spună ceea ce vrea sau nu vrea și…

Evident că am început să sap, să cercetez, unde am greșit eu, mama cea deșteaptă care educase copilul după standarde înalte?! 🤔

Prima tendință a fost să dau vina pe ceilalți copii și pe părinții lor, că i-au educat prost dar… nu asta este treaba mea, pe mine mă interesează copilul meu și comportamentul lui.

M-am întors spre „oglindă”, mi-am văzut frica mea de abandon, frica de singurătate, frica de… Am auzit vocile din mintea mea care cerșeau supunere absolută autorității mele de părinte suveran. Mi-am văzut fricile care strigau disperate, spunând: „dacă nu te ascultă, va face ce vrea cu tine, vei fi o marionetă pentru ea, fără să te respecte”. Am recunoscut proiecția slăbiciunilor, fricilor și frustrărilor mele, ascunsă după mucavaua de „catifea” pe care scria „părinte perfect”. 😲

Am înțeles că ea are nevoie să fie lăsată să „se urce în capul” meu, căci așa va ști ce să facă să nu cadă și chiar dacă va cădea, se va ridica încrezătoare.  Eu trebuia să mă vindecc de complexele și frustrările mele. Dacă copilul meu se ceartă cu mine, e bine, trebuie să învăț cearta constructivă. Dacă nu în familie va învăța să-și susțină punctul de vedere, să aducă argumente, să cerceteze, să cadă și să se ridice, atunci unde?! Cine să-l învețe aceste lucruri dacă nu eu?!

Nu e ușor să stai și el să te escaladeze, atât la propriu cât și la figurat. 😳 Atunci îți dai seama cât de ridicată sau coborâtă este stima ta de sine, îți dai seama dacă ești vindecat de rănile rușinii și vinovăției.

Acest mod de joacă, chiar, hârjoneală, am putea spune, este modul cel mai potrivit de a ne șlefui pe noi și pe copii. Este modul cel mai creativ în care te descoperi pe tine ca părinte dar și pe copilul tău. Este simplu dar dificil și potrivit de minunat pentru clădirea relației dintre copil și adult, dintre copil și sine.

Noi suntem încă în acest proces de transformare și după atâta timp de conștientizare și practică, încă îmi este dificil uneori. Mă trezesc că mă uit disperată după rezultatele acelea perfecte și mă desumflu când nu sunt mereu așa cum le visam, dar… E mai important procesul nu rezultatul!

Relexează-te mamă, relaxează-te tată, copiii noștri, care nu sunt chiar ai noștri, nu sunt medalii câștigate la concursuri de etalare parentală!

Și da, chiar trebuie „să se urce în capul meu” și chiar deasupra, pentru a-și găsi misiunea lor pe acest Pământ, nu misiunea mea! Pentru ce să-i încarc cu frustrările și neîmplinirile mele? De ce ar trebui să ducă mai departe neîmplinirile și visurile mele neatinse?! De ce să pun pe umerii lor povara idealurilor mele, să fie sau să facă ei ce nu am făcut eu?! De ce aș vrea să rămână pe Pământ cineva ca mine, care „a crescut până la nivelul capului meu” ?

Lucrurile mărețe și valoroase pentru umanitate au fost realizate de cei care au urcat mai sus de capul generațiilor lor, dezastrele și stagnarea au fost făcute de cei care au purtat pe umerii lor frustrările și neîmplinirile părinților lor. Ambele categorii au numele scrise în istorie, dar…

Tu ce vrei, încă un tu clonat și „vândut” pe AliExpress? 🙈

 

 

 

 

 

 

By admin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *