Creionul Negru

A fost odată un creion din grafit, îmbrăcat într-o haină de lemn natur, cilindrică, se numea Negru. El locuia alături de creioane colorate și mereu vesele. Acest creion rămânea de cele mai multe ori singur și nu înțelegea de ce el nu este chemat la activitățile distractive ale celorlalte culori. Un timp a folosit singurătatea pentru a medita mai mult la el, la viață și rolul său în societatea de culori. Colegii lui aveau haine viu colorate și expresive, Roșu, Galben, Roz, Portocaliu, Albastru, Verde, Mov, Violet. El era mereu întunecat – Negru, care să fie rolul său acolo?! Știa că poate fi de folos în orice situație și că poate aduce tonuri de gri folositoare în lumea lor, dar cum?!

Într-o zi, le-a urmărit pe colegele sale culori să vadă unde se grăbeau în fiecare zi, bombănind și râzând. S-a ascuns după o carte și privea atent fiecare mișcare a lor.

  •  Woau, ce peisaje frumoase desenau ele printre hohote de râs… Munți colorați, dealuri

pline de flori, iarbă verde crud, râuri curate și liniștite, cer albastru și senin, soare strălucitor… Totul era uimitor de frumos și încântător.

Admirând acele imagini, i-a venit în minte gândul că el ar strica frumusețea lor.

Totuși, creionul Negru avea o gândire optimistă și realistă despre viață, așa că s-a îndreptat către celelalte culori, îi venise o idee.

  • Bun găsit, dragelor!

Au tresărit la salut, privindu-l mirate de îndrăzneala lui de a veni acolo, altele păreau chiar deranjate de așa tupeu, Roșu și Galben se făceau că nu l-au auzit, în speranța că se va simți nedorit și va pleca.

El nu a luat personal aceste atitudini și reacții așa că a continuat salutul cu o propunere interesantă.

  • Haideți să creăm o lume diferită, le-a îndemnat el, o lume echilibrată de Negru și culorile voastre senine!
  • Cum? a întrebat Roz cu jumătate de gură…
  • Să începem, cine vrea primul?
  • Eu, a răspuns albastru.

A desenat un cer albastru și senin … Verde a început să creeze dealurile cu iarbă verde, crudă și tulpinile florilor. Roz, Roșu, Violet, Mov, Albastru, Portocaliu au adăugat petalele, Galben staminele cu polenul delicios. Negru creionează trunchiurile și crengile copacilor. Verde și-a dat seama că urmează treaba lui să adauge frunzele, așa că s-a apucat de lucru iar Roz cu Galben au adăugat florile copacilor.

Deodată, cerul a fost acoperit de nori cenușii. Acum, celelalte culori au amuțit.

  • Ce ne facem, tot peisajul nostru s-a întunecat?! a zis Roz.
  • Hei, veniți cu soluțiile voastre, fiecare! i-a încurajat Negru.

Apoi a început să plouă, galben a fugit spre cer și a desenat un soare strălucitor. Peste puțin timp a venit un vânt care legăna cu putere florile și crengile copacilor împrăștiind petalele, căci aveau nevoie să se transforme în fructe. Roșu a încercat să le creeze un adăpost, dar era în zadar, căci a fost îndepărtat de vânt, florile de pe câmp aveau nevoie de ploaie și vânt să li se întărească tulpina. Verde a observat această nevoie și a colorat mai intens tulpinile florilor și iarba pentru a le face mai rezistente. Au început să apară râuri care străbăteau pajiștea. Albastru și violet au desenat un dig, ca să nu treacă apa aceea murdară peste iarbă și flori. Toate culorile erau preocupate dar concentrate, încercând să împiedice orice părea că distruge lumea lor minunată. Galben a adăugat mai multă putere soarelui ca să usuce norii și să-i îndepărteze. A reușit căci norii, purtați de vânt s-au risipit. Roșu, portocaliu, verde, violet, albastru și mov au adus pe cer un curcubeu minunat, care fără ploaie și razele soarelui nu ar fi existat. Deveneau entuziasmați de ceea ce creau. Negru l-a invitat pe galben să deseneze împreună cu el albinuțe, căci florile erau pline de polen.

Negru a adăugat niște munți stâncoși la orizont, celelalte culori au adus iarba și florile de munte, unice și specifice zonei. Galben, Negru și Albastru au desenat pițigoi, portocaliu l-a invitat pe Negru să deseneze un măcăleandru, apoi au desenat vrăbiuțe, rândunici, cinteze, mierle, unde fiecare culoare participa alături de Negru. Au descoperit că împreună pot aduce mai multă viață și unicitate lumii în care trăiau. Au fost încântate de rezultatul din acea zi, înțelegând pe deplin ceea ce Negru a vrut să le arate. Au avut multe provocări pentru a desena ființe și lucruri la care nu se gândiseră până atunci. Deja erau pline de inspirație și planificau și alte desene minunate pentru lumea lor.

  • Ați făcut o treabă extraordinară, le-a spus Negru, de acum ne așteaptă multă inspirație!

Au învățat că fiecare problemă are și soluție, că împreună pot duce la îndeplinire lucrări ce par dificile iar lumea poate fi frumoasă și cu Negru în peisajul ei.

  • În noaptea aceasta voi dormi neîntors, a zis verde, în timp ce căsca satisfăcut și mândru de tot ceea ce realizase.
  • Pe mâine!
  • Pe curând!
  • Seară liniștită tuturor!

 

 

Scufița Roșie

De ce Scufița Roșie? Mi-a plăcut și încă îmi place numele, este o povestioară despre care aud vorbindu-se mai des și fetele și-au dorit să o punem în scenă. Nu am vrut varianta binecunoscută din cauza detaliilor sadice, zic eu, sunt de acord cu fantezia dar să fie utilă și de folos. Am citit câteva variante ale acestei povestiri, fiecare povestitor are varianta lui, am urmărit un desen animat dar și filmul Scufița Roșie (despre are am aflat în această perioadă când mă documentam pentru povestirea noastră). Filmul este pentru adulți, nu-l recomand vizionat de copii, este psihologic, din punctul meu de vedere dar cu ceva scene care produc înspăimântare (celor care nu sunt obișnuiți cu astfel de scene).

Dacă tot este fantezie, am avut în rolul de mămică pe Dorothy iar bunica noastră este una modernă, tânără încă :-)), rolul tatălui este interpretat de tatăl fetelor, el este personajul realistic, trebuia să fie și cineva cu capul pe umeri :-))).

Costumația a fost realizată de Adelania căreia îî mulțumesc foarte mult.

Tarta bunicii (foarte delicioasă) ne-a fost oferită cu mult drag de Raluca Blăjan , făcută în cuptorul ei magic.

Gazda noastră a fost din nou Muzeul Satului Vâlcean.

Mulțumesc familiei și sorei mele pentru buna dispoziție și amuzamentul de care ne-am bucurat pe parcursul fotografierii acestei povești.

Spor la citit și vizionat!

                                                                                  Scufița Roșie 

 

   A fost odată o fetiță zglobie cu multe sclipiri curioase și joviale în priviri. Era foarte îndrăgită de părinți, prieteni și mai ales de bunică. Bucuria și optimismul erau cărări pe care le străbătea zilnic alungând micile tristeți ce apăreau inevitabil în preajma ei. 

Într-o zi, ca semn al admirației, bunica i-a oferit o pelerină roșie. Această pelerină a devenit accesoriul cel mai purtat de fetiță, ceea ce i-a determinat pe membrii familiei, prieteni și săteni să o numească Scufița Roșie. 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bunica, rămasă văduvă, a fost dăscălul blajin care a înfrumusețat copilăria fetiței. Bunica a fost cea care o învăța să coasă, să citească, bunica deschidea granițele imaginației prin desen și multă joacă. Dacă ceva nu putea fi zărit ușor cu ochiul liber, bunica avea lentila potrivită pentru a pătrunde în micile colțuri ale naturii. 

 

Toamna rece a adus puțină suferință fizică bunicii, întâlnirile lor erau mai scurte dar cu clopoței de bucurie în jurul casei. 

A venit ziua când mama mai aglomerată cu treburile prin casă, nu a putut merge la bunică așa că a chemat fetița:

–  Scufiță Roșie, eu nu pot  merge la bunica azi, dar tu da, sigur te așteaptă cu nerăbdare!

–  Da, sigur mămico, voi merge cu bucurie! și îndată și-a pus pelerina preferată.

–  Ia acest coșuleț, am pregătit o tartă cu zmeură, este preferata bunicii! a zis mama.

 

 

 

 

 

 

 

A luat coșulețul și când să plece, la portiță , mama a adăugat:

–  Te rog să mergi la bunica fără tărăgănare și nu vorbi cu lupul! 

Fetița a plecat zâmbitoare, cu vioiciune în trup și cu ecoul acelor îndrumări în mintea ei. 

 

 

 

 

 

 

Ajunsă în pădure privea în jur curioasă fiecare copac, asculta păsărele de parcă își dorea să înțeleagă discuțiile lor ciripitoare.

Deodată un glas mai gros a oprit alergarea gândurilor ei printre ramurile copacilor:

–  Ce pelerină frumoasă ai! 

Fetița a schițat un zâmbet timid având pe buze răspunsul dar… ”nu vorbi cu lupul” răsuna în mintea ei.

A înaintat pe cărare, cu gândurile alergând și pașii hotărâți printre frunzele pădurii ce păreau că o încurajează în mersul ei. 

 

 

 

 

 

 

–  Unde te îndrepți așa grăbită? a continuat lupul să adauge cu îndrăzneală, știa curiozitatea și spiritul naiv al copiilor.

Din nou răspunsurile fetiței se rostogoleau îngrămădite în mintea ei și ecoul vorbelor mamei sale se loveau de gândurile ei copleșite. 

– Aș putea să te însoțesc până la destinație, să mergi singură prin pădureee… e plictisitor… a adăugat lupul cu vocea-i șireată.

 

 

 

 

 

 

Brusc, pașii fetiței s-au oprit și vocea micului trup de copil hotărât a răspuns: 

–  Nu, mă descurc singură! Apoi a grăbit pașii care urmau bătăile inimii, speriate puțin de insistențele lupului. Bunica de multe ori o încuraja: ”Cu frica înainte, draga mea, dar nu renunța!”

 

 

 

 

În liniștea surprinzătoare a pădurii se auzea doar mersul ghetuțelor printre frunzele uscate, căci toate ființele priveau scena din pădure amuțite de teama care le împiedica să intervină. 

– Pare greu coșul acela pentru tine, o fetiță așa delicată! E departe locul unde trebuie să ajungi? Hai să te ajut, ești tare drăgălașă! a continuat lupul în spiritul lui ce ascundea intenții răutăcioase. 

 

 

 

 

 

 

Scufița Roșie nu înțelegea insistența lupului (dar nu toate lucrurile din lumea aceasta trebuie înțelese dar toate au nevoie de o atitudine corespunzătoare și fermă), ea ar fi vrut să dea glas gândurilor din mintea ei, dar o forță mai tare decât ea o încuraja ”nu te întoarce”! Bătăile inimii se auzeau și mai tare fără să înțeleagă lupta dintre cele două forțe care nu se pun de acord. 

Pe fondul acesta agitat nici nu a realizat că pădurea a rămas în urmă ca o Cetate care vrea să păstreze între zidurile ei totul doar pentru ea. 

A văzut casa bunicii și cu salturi fericite a ajuns la ușă. 

Cioc, cioc, cioc…

– Cine este? a întrebat bunica

– Sunt eu Scufița Roșie, dragă bunică!

– Intră scumpa mea! a venit răspunsul așteptat de fetiță

I-a sărit în brațe, vrând să descarce asupra ei toate acele sentimente ciufulite din sufletul ce aștepta eliberarea. A povestit fiecare detaliu al călătoriei redând în cuvinte fiecare simțământ. 

–  Bunico, de ce mă privești cu ochii așa mari?

– Ca să pot admira curajul tău mică fetiță! a răspuns bunica emoționată.

Bunico, de ce îți îndrepți urechea către mine?

–  Să pot auzi bătaia inimii tale hotărâte să-și urmeze drumul până la mine! a răspuns bunica zâmbind.

Oooo bunico și gura ta…

–  Daaa, ea poate da glas tuturor simțămintelor și admirației ce le am pentru tine scumpa mea nepoțică!

Și brațele tale bunico, de ce le ridici?

– Să te îmbrățișez cu toată iubirea ce ti-o port Scufiță Roșie! 

 

 

 

 

 

 

 

La puțin timp a trecut și tatăl fetiței pe la bunică să aducă un braț de lemne. Au mâncat împreună tarta cea delicioasă iar Scufița povestea din nou întâmplările din pădure. 

Seara se lăsa cu repeziciune așa că tatăl și fetița au plecat spre casă bucuroși. Pe drum discuțiile lor trezeau păsărelele, vrând să le arate fericirea ce îi însoțea pe drumul spre casă. 

Draga tatei, victoria ce ai avut-o azi a așezat încă o cărămidă puternică și anume Curajul, care va întări și mai mult pașii tăi pe drumul vieții, căci nu contează frica ci ce alegi să faci cu ea.  Sunt mândru de alegerea ta!