A fost odată o crenguță ce a purtat cu devotare florile pomului de care aparținea. S-a străduit să le protejeze de vântul prea puternic de când erau mugurași, le-a ținut strâns de trupul ei firav și subțirel. Când florile au ajuns mature, a dat drumul petalelor să călătorească pentru ca rodul să se formeze gingaș și puternic. A hrănit fructul de dragul vieții ei simple și frumoase, de dragul fructului și din recunoștință pentru copacul de care aparținea. A trecut prin vânt, ploi, frig, pe toate le-a întâmpinat cu gândul că acestea o vor face puternică și specială.

Toamna a venit, fructele își luau rămas bun cu recunoștință, rând pe rând. Fiecare crenguță își lua rămas bun de la fructele pe care le-au îngrijit cu stoicie. Cuvinte de ”La revedere!”, ”Mulțumesc!”, ”Rămâi cu bine!” se auzeau printre ciripit de păsărele și zumzet de insecte ce își adunau ultimele provizii pentru iarnă. Ziua devenea mai mică, nopțile mai lungi astfel că frunzele fără multă lumină își transformau verdele lor în culoarea înțelepciunii. După ceva timp au plecat și ele pentru a îndeplini o altă lucrare, covor călduros și hrană pentru rădăcinile copacilor din apropierea lor.  Miezul crud al crenguțelor subțirele se transforma și astfel ajunse la maturitate deplină își urmau misiunea aceea de a aduce căldură sufletelor ”reci” de vreme sau încălzeau hrana celor înfometați de truda vieții.

Crenguța despre care vă povesteam la început, era aproape să părăsească copacul fericirii ei, însă ezita. Copacul a văzut șovăiala ei și a întrebat-o:

– Ce s-a întâmplat crenguță minunată?

– Cred că nu mi-a venit încă vremea…Eu vreau să fiu parte dintr-un tablou care să amintească omului de importanța copacilor și a naturii și încă nu zăresc persoana potrivită pentru acest proiect.

– Tablourile sunt mărețe, somptuoase, pictate de oameni importanți…mmm… tu ești așa subțirică, așezată pe dealul acesta unde nu ajung artiștii adevărați… zise copacul cu o voce stingherită, căci nu voia să întristeze crenguța lui drăguță.

– Dar eu nu vreau doar să fiu pictată, vreau să fiu parte dintr-un tablou și nu vreau artiști renumiți, vreau unul simplu care să înțeleagă frumusețea acestei arte, înțelegi?

– Înțeleg… zise copacul cu o îndoială pe care ar fi vrut să o ascundă. Nu era pregătit să susțină visul ei special. Zilele treceau repede, vântul și ploile se întețeau, era tot mai rece pe deal și ea tot mai slăbită încerca să se mențină legată de copacul fericirii ei. Copacul o privea fără să aibă cuvintele potrivite la îndemână pentru a o ajuta în vreun fel. Totuși, a venit vremea și crenguța noastră rămasă fără puteri s-a desprins de copac și a căzut. Au urmat câteva minute de tăcere în care ea încerca să pătrundă lecția acestui lucru iar copacul o privea cu milă, convins fiind că visul ei se va destrăma când va fi adunată ca surcea de foc.

– Hei! Cum ești? Ai aterizat bine? a întrebat-o cu duioșie.

– A fost un zbor minunat, dragul meu copac! a spus ea zâmbind dar încă amețită de la căzătură.

–  Am nevoie de un loc unde să mă ascund să nu mă găsească oricine! a răspuns ea cu glas încrezător.

Copacul era uimit de vitejia și optimismul ei. Au urmat zile în care se ascundea dintr-un loc în altul să nu fie găsită, de unde putea analiza trecătorii ca să descopere pe acela alături de care voia să plece. Timpul trecea și parcă nimic din ceea ce ea își dorea nu părea să se întâmple.

– Crenguță gingașă, nu te mai chinui atât, mergi undeva să aduci căldură vreunui om în nevoie, pentru ce atâta suferință! Prietenele tale, sigur se bucură de căldură și liniște!

– Pentru mine nu este chinuială, am avut parte de momente extraordinare și pline de veselie alături de tine, de frunze, flori și fructe, acum e timpul să mă transform și acestea sunt situațiile de care am nevoie pentru a deveni puternică și echilibrată. Știi… m-am gândit că dacă nu voi ajunge parte dintr-un tablou, voi adormi aici la rădăcina ta și voi ajuta trunchiul tău să devină mai curajos și încrezător, ce zici?!

Copacul nu știa cum să răspundă cuvintelor acestea pline de mângâiere și maturitate.

Într-o zi, pe lângă copac se plimba o fetiță cu pălărie roșie și paltonaș de domnișoară gătită parcă pentru o serbare. Crenguța a zărit-o imediat, căci mereu era atentă la tot ce se întâmpla în jurul ei.

– Pssstt, pssst, mă auzi? striga crenguța cu entuziasm în glas, simțea că ceva minunat se va întâmpla.

Fetița privea în jur fără să-și dea seama de unde venea glasul acela. Printre un smoc de iarbă a zărit o crenguță amorțită, locul de unde părea să vină întrebarea.

– Tu ai fost? a întrebat fetița nedumerită.

– Da, eu crenguța, vrei să mă iei cu tine și să devin parte dintr-un tablou special?

– Dar eu nu sunt artistă, nu știu cât de frumos voi reuși să fac acel tablou special!

– Te voi ajuta eu și alături de mine mai sunt câteva prietene care sigur ar fi bucuroase să facă parte din acest proiect!

Fetița s-a lăsat convinsă de proiectul ei îndrăzneț, le-a luat acasă, unde avea să înceapă tabloul acesta diferit. Crenguța și-a luat rămas bun de la copac entuziasmată de cele întâmplate. Copacul o privea cu emoție, uimit că visul crenguței lui speciale urma să devină realitate.

Ajunsă acasă, fetița s-a apucat de micul ei proiect. Crenguța o îndruma acolo unde era nevoie.

– Ce zici acum, dragă crenguță, îți place cum arăți în acest tablou?

– E minunat, draga mea, îți mulțumesc nespus pentru acest cadou. Toate eforturile mele de a supraviețui prin ploi, vânt și ninsoare și-au atins scopul măreț pentru mine. Draga mea, să nu uiți niciodată să ai grijă de copaci. Prin ei, îți vei păstra bujorii naturali din obrăjori, vei avea aer curat, pământ fără alunecări, vei avea umbră în zilele călduroase ale verii iar frumosul va umple câmpiile, dealurile și munții! apoi a adormit liniștită somnul împlinirii depline și al împăcării cu sinele.

By admin

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *