Vesta fermecată…

După multă vreme de tăcere acum am revenit la ”oile mele”. Mi-a fost dor de povești și fotografii și a venit momentul potrivit pentru acest lucru. Am pregătit o povestioară despre curaj și o vestă ”fermecată”. Pentru această poveste am folosit o vestă model unic, aș putea spune, modificată special pentru noi de Lilutesa 

Este o mămică pe care eu o admir pentru curajul și perseverența de care dă dovadă în îngrijirea copiilor dar și în felul cum se ocupă de această mică afacere cu hăinuțe diferite și unice. Îi mulțumesc foarte mult pentru că a acceptat să facă parte din această poveste și rapiditatea cu care a creat vestuța.

Vesta fermecată

Luiza a ieșit la o plimbare în pădurea din spatele casei alături de mama ei.

  • Nici nu stiu ce mă deranjează cel mai tare, faptul că tac și nu îmi spun părarea sau glumele răutăcioase ale colegilor mei?! Izbucni Luiza cu o dezamăgire în glas, pe care abia așteptase să o reverse prin cuvinte. Mama era persoana care o asculta mereu fără să o judece.

Luiza are 12 ani, mama ei este o croitoreasă foarte pricepută și pasionată de acest domeniu. Din materialele ce îi rămân de la clienți, face tot felul de combinații pe care le transformă în rochițe sau fustițe pentru copilă. Luiza este încântată de creațiile noi și diferite pe care le poartă iar cel mai deosebit i se pare faptul că sunt create special pentru ea, sunt unice. Colegii ei nu au aceeași părere, se amuză și glumesc, uneori chiar răutacios, de felul în care se îmbracă, pentru ei este prea caraghios și de modă veche.

  • Ințeleg, draga mea, ai dreptate să fii deranjata și tristă, în locul tău și eu aș fi fost afectată de astfel de glume. Dar spune-mi, când ești doar tu și te privești în oglindă, în timp ce te aranjezi, ce părere ai despre fetița din oglindă? Întrebă mama.
  • Păi…o admir că este veselă, are încredere în ea, o văd specială, unică…așa mi se pare mie…
  • Și ce se întâmplă cu acea fetiță mai tarziu? A întrebat-o mama
  • De cum zăreste poarta aceea cu pete ruginii, inima îi bate mai tare și zâmbetul se transformă în buze încordate… dar de ce mamă se întâmplă așa? Aș vrea să iau fetița din oglindă și curajul ei cu mine în clasă…
  • Eu cred că este normal să fie și astfel de momente și eu pățesc așa dar vom găsi o solutie potrivită pentru tine care să te întărească! A răspuns cu blândețe mama.
  • Mi-ar plăcea să am o mantie fermecată cu mine în clasă și când cineva începe să glumească să intru în ea și să dispar….

Mama s-a tot gândit la felul în care ar putea să o ajute pe Luiza, realiza că va fi un pas mare în această perioadă a vieții ei care o va ajuta pentru ceea ce urma de acum înainte. Știa că nu este usor să fii diferit. Neasemuitului îi este necesar curajul să rămână așa fără să se amestece în mulțime.

La câteva zile de la acea discuție, Luiza a primit un cadou frumos împachetat. L-a desfăcut entuziasmată și curioasă. Cu uimire și încântare a mângâiat încet cusăturile colorate transformate în floricele și nasturele argintiu, apoi a citit scrisoarea venită cu surpriza:

      Dragă Luiza,

Aceasta este o vestă specială, este fermecată, nu te va face să dispari căci nu va fi nevoie. Secretul este broderia de flori de pe pieptar, de câte ori vei simți nevoia să dispari, căci îți este teamă să-ți spui părerea, vei mângâia încet florile, vei simți fiecare petală și frunză special așezate acolo pentru tine, apoi vei ști ce ai de spus și vor desena pe chipul tău  curajul și liniștea fetei din oglindă.

O zi minunată!

A luat vestuța cu multă grijă din cutie, a asortat-o cu o rochiță apoi s-a privit în oglindă, ca de obicei. Chipul senin admira curios florile colorate, nasturele argintiu, materialul fin și delicat ce se asorta minunat cu rochița ei verde.

A plecat bucuroasă spre școală cu pași repezi căci era puțin în întârziere, a pășit hotarâtă pe porțile școlii. Ajunsă în clasă, a salutat colegii și s-a asezat în bancă cu același chip senin de la oglindă. Colegii o priveau mirati de noul ei fel de a intra dar nu au apucat să spună ceva mai mult, că doamna profesor a intrat. Pauza parcă se lăsa așteptată și cu greu s-au abținut de la comentariile pe care deja le făureu în mintea lor. Erau câțiva care mai mereu se găseau să glumească ironic pe seama colegilor fără să fie contraziși de nimeni. Tuturor le era rușine și teamă să nu spună ceva și despre ei, frica i-a făcut să uite sloganul: ”Majoritatea învinge!” Pauza a venit, doamna a părăsit sala salutată politicos de elevi.

  • Woau, woau, woau, Luiza a luat vesta bunicii de când era mică și a venit la scoală, cuvinte urmate de râsete mai îndrăznețe, mai înfundate, mai pe față, mai ascunse…
  • Da și rochița ei verde ca spanacul – ha, ha, ha, ha….
  • Măi, Luiza tu chiar nu vezi că ai numai haine demodate?….

Luiza asculta în tăcere glumele lor în timp ce își mângâia încet floricelele. Deodată s-a ridicat, le-a zâmbit, poate puțin ironic, însa avea nevoie de un gest mai îndrăzneț care să o protejeze puțin și a continuat privind pe fiecare coleg și colegă:

  • Da, port haine diferite, care, de unii sunt considerate demodate dar sunt hainele mele, create de mama mea cu multă pasiune, sunt create special pentru mine, mă reprezintă așa cum sunt, uneori fricoasă, alteori nervoasă, poate și stângace câteodată, dar fericită, mulțumită, încrezătoare, sinceră și chiar plină de bunătate cu mulți dintre voi de câte ori ați avut nevoie. Așa sunt eu și hainele mele, suntem diferite pentru că așa vreau eu să fim, este alegerea mea! Fie că vă deranjează sau nu, eu tot așa voi fi. Vă place să glumiti, cum vreți voi, dar altfel eu nu voi fi, în continuare voi îmbrăca „haine de modă veche” cum ziceți voi, dar unice și diferite!

Apoi s-a așezat liniștită în banca ei, zâmbind unei colege care o privea cu admirație și uimire.

A ajuns acasă bucuroasă, a sărit în brațele mamei spunând:

  • Multumesc, vesta aceasta chiar este fermecată, am reușit să spun ceea ce gândeam într-un mod frumos, fără să-i jignesc pe colegii mei, e fermecată și specială!

Cânta entuziasmată în jurul mamei sale….

Vesta aceasta i-a fost de mare ajutor de atunci înainte, Luizei. De câte ori îi lipsea curajul să spună sau să facă un anumit lucru mai complicat, de câte ori apăreau neîncrederea și teama, mângâia acele floricele și alegea să meargă înainte. Colegii ei s-au obișnuit cu ea așa și chiar dacă uneori, nu reușeau să se abțină de la glume, ea continua cu voce tare și râzând, frazele lor pe care le învățase pe de rost. Din acea zi, chiar și colegii mai tăcuți au prins urme de curaj și au realizat că uniți pot învinge ironiile spuse de acei câțiva ce încă nu aveau rănile sufletului vindecate.

Majoritatea învinge când își dă seama de puterea miraculoasă ascunsă în ea însăși!

Am postat și varianta audio a acestei povestiri.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *