Viața ca un munte…

Încă o povestioară cu tâlc. La prima vedere pare usor să alcătuiești o poveste pentru prieteni, îi cunoști și cuvintele pot veni ușor, însă… când te afli în fața faptului împlinit, deja, lucrurile par a se complica. David și-a dorit o ședință foto cu mine mai de mult, între timp, părinții lui au început să cocheteze cu această idee și să-și dorească fotografii cu toată familia. Tema acestei ședințe este muntele, de ce? Am ales această temă, probabil subiectiv, (eu sunt îndrăgostită de munte, este locul unde aș sta să scriu și să fotografiez fără plictiseală) dar mi-am dat seama că li se potrivește și lor foarte bine. Li se potrivește atât ca experiență de viață cât și ca încurajare pentru viitor.

Să-i dăm drumul, căci ”vorbă multă, sărăcia omului”!

                                                                                                       Viața ca un munte

A fost odată un om, călător de fel, fără să vrea. Cănd viața i-a zâmbit prima dată el a început să glumească fericit căci era tot ce își dorea. A înaintat curajos pe drumul lui. Deodată drumul acela bătătorit, cu flori colorate pe margine a devenit stâncos, abrupt,  cu spini răzbunători, s-au folosit de fiecare prilej pentru a înțepa inima bietului om călător. A mers înainte cu speranța că totul este trecător, căuta zâmbetul acela sincer de la început fără să-i găseacă urma. Drumul era tot mai abrupt, arșița cuvintelor descurajatoare dogorea chipul sincer și plăpând al omului care își căuta cu disperare rostul printre pietrele tăioase și respingătoare. După fiecare deal pe care îl urca cu trudă și credință că va zări vârful gloriei și biruinței, cădea în valea unei descurajări printre rânjete haine ce dezaprobau cu indiferență acțiunile lui. 

”Oare așa este viața?” se întreba cu uimire omul cu inima curată în căutările lui. Nu știa că fiecare grimasă de batjocură ascundea suflete prăfuite de anii deprimării care au cedat la primii mărăcini întâlniți în cale. El era omul care a urmat drumul spre barierele netrecute de prea mulți din jurul lui. El era omul care căuta acel nestemat al sufletului ponosit și care și-a continuat drumul muntos al vieții lui cu o curiozitate acerbă care respingea fiecare adiere de vânt descurajator. 

La poalele vârfului cărarea l-a condus pe un drum înconjurat de copaci cu verde crud de primăvară abia sosită pe acele meleaguri și pe alocuri zărea zâmbete sincere care mângâia rănile drumului aspru. Viața părea că are culori sau cel puțin acum le zărea și îi atrăgeau atenția. 

Șoptirile calde, zâmbetele colorate înveseleau tot mai mult inima bietului om, obosită de privirile neplăcute de până atunci. Copacii încărcați de frunzele speranței suflau adierea lor de pace și liniște către omul care s-a adăpostit cu sufletul ușurat sub razele ce de acum erau calde și senine. Adulmeca iubirea …. o prețuia în felul său jovial și glumeț. Spera să fie în vârful muntelui cu fruntea spre soare, dar…încă nu… După o vreme de hrănire emoțională a pornit alături de florile sale colorate catre vârf. Era entuziasmat acum, fericirea hrănea fiecare nervură din trupul său precum roua dimineața înainte de primele raze de soare. Picurii însuflețirii puternice, statornice se revărsau peste florile sale sporindu-le culorile. 

”Să fie ceva mai frumos de atât?” gândurile plecau grăbite în mintea lui dar îi era teamă să strice acest echilibru cu rostirea lor. 

Florile creșteau frumos în jurul lui, codițele lor erau tot mai puternice, viguroase și cu o direcție sigură. 

”Ce urmează? Nu este aceasta fericirea ce o doream?” se întreba omul, când în drumul său a întâlnit iar spini și voci ale deznădejdii printre ramurile verzi de bucurie. Deodată amintirile trecutului reveneau în mintea lui ca ceva atât de aproape, atât de sumbru. S-a trezit cu imagini triste, cu furtuni ce se doreau a fi potolite, cu gânduri abstruse, cu dorinți neîmplinite ce răscoleau cerul încrezător din inima lui. Veneau parcă mai cu năvală și era tot mai tentat să se afunde în acest necunoscut sumbru. Prăpastie abruptă s-a deschis aproape de drumul său iar florile din jur străluceau mai tare în preajma lui cu speranța că-i vor întoarce din nou privirile spre ele, acele priviri care le-au hrănit cu dragostea lor profundă și sinceră. 

”Să merg înainte spre acel vârf minunat sau să alunec în această prăpastie? Să iau în seamă glasul acestor flori gingașe ce așteaptă cu răbdare răspunsul meu?” Și gânduri grăbite alergau nervoase în mintea lui, în iureșul lor lăsau aproape nevăzute câteva gânduri ce se plimbau liniștite pe aleile entuziasmului sădit de el cu multă voință. Abia le-a zărit și oprit din zbuciumul lui, căuta răspunsul.

”Ce să aleg?” Și iată că aroma îmbietoare a acelor câteva îndemnuri liniștite trezește bucuria din trecutul apropiat și alege! 

Față în față cu el însuși își rescrie povestea ce urmează alegerii lui fericite și curajoase! 

”Bun regăsit iubire, mă așez râzând zglobiu în brațele tale puternice, doream atât de mult îmbrățișarea ta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *