Drumul spre mine…

Am găsit o pădure minunată de brazi iar ziua pe care o planificasem pentru câteva fotografii mi-a adus o surpriză: ceață plimbăreață, căci venea prin pădure apoi pleca iar venea… și soare. Am fotografiat câteva cadre fără să am prea multe idei, a fost totul în grabă căci era frig. După selecție și prelucrare am tot privit fotografiile pentru a crea o poveste. Cred că rezultatul este unul foarte bun și de folos celor care au trecut sau trec prin astfel de momente. Pare o poveste grea pentru copii și greu de înțeles, poate, însă ceea ce m-a determinat să o las așa este tristețea pe care o văd adeseori pe chipul fetițelor/fetelor ca nu sunt ceea ce ar vrea să fie dar și confuze pe drumul care pare că duce nicăieri. Am formulat această mică poveste cu imagini influențată de gândurile și ideile lui Jose Ortega Y Gasset – Studii despre iubire și de gândurile mele asupra vieții din jur.

Drumul spre mine…

A fost odată o fetiță în privirea căreia zăreai tristețea ca printr-o fereastră. Buzele ei rosteau nemulțumiri către oricine îi ieșea în cale.

De multe ori, așezată în lumea ei micuță, privea în jur cu gânduri abstruse și cuvinte triste.

Acesta era motivul pentru care, de multe ori, era singură. Căci și copiii se îndepărtează de sufletul insolit fără să-i caute adevăratul motiv ce determină această stare a lui. Solitarismul a adus-o mai aproape de ea însăși așa cum barca singură purtată de vântul rece ajunge pe un mal pustiu.

– Cum am ajuns așa ca un bulgăre alb dar rece, cum am reușit să adun în drumul meu doar pulberea înghețată a vieții? se întreba cu disperare fetița.

În mijlocul pădurii încețoșate, ascunsă la poalele unui brad bătrân, căuta răspunsul.

Brusc și-a întors chipul să privească meandrele vieții de copil care au încărcat-o cu așa multă suferință.

Așa a crescut, înconjurată de vicisitudinile adulților, care nu au știut să se bucure de frunze verzi și flori colorate iar ea a tras după ea cu toată puterea înglobată în trupul mic și gingaș încărcătura nefericirii părinților ei. Își dorea să îndepărteze din jurul ei nemulțumirea.

– Ah! Voi putea scrie o altă viață pentru mine? Dincolo de acest orizont neclar și solitar ce mi se arată voi găsi câteva raze?

În timp ce gândea o altă viață pentru ea, iată că razele au străpuns ceața până la chipul sincer și curat.

– Da, da, mă dezbrac de tine trecut învolburat și înainte voi merge cu mai mult curaj! Renunț la căldura ta amăgitoare ce o aduci în inima mea, renunț la influența ta!

– Sunt eu femeia de mâine: vehementă, spontană, grațioasă și autentică, autentică în fericirea ascunsă printre piedicile din drum…

Ruptura de autoritatea acțiunilor ce o țineau închisă în cochilia întunecată, a adus chietudine, speranță și putere să accepte cine este și să meargă înainte cu privirea sus.

De acum fiecare umbră avea și lumină, fiecare nor avea și raze, fiecare drum întortocheat avea ieșire!

2 comments on “Drumul spre mine…

  1. It´s a beautiful story! Deeply moving.
    We, as adults, should always be source of light, reassurance, strength and support for children. We have no right to burden them with our problems and sorrows. Never. Children are the constant reminder that there´s hope and future ahead, and that life can be faced with a fresh mind and a pure heart. I think it´s our sacred duty to help them grow joy and confidence inside.
    By the way, great pictures!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *