Scufița Roșie

De ce Scufița Roșie? Mi-a plăcut și încă îmi place numele, este o povestioară despre care aud vorbindu-se mai des și fetele și-au dorit să punem în scenă această povestire. Nu am vrut varianta binecunoscută din cauza detaliilor sadice, zic eu, sunt de acord cu fantezia dar să fie utilă și de folos. Am citit câteva variante ale acestei povestiri, fiecare povestitor are varianta lui, am urmărit un desen animat dar și filmul Scufița Roșie (despre are am aflat în această perioadă când mă documentam pentru povestirea noastră). Filmul este pentru adulți, nu-l recomand vizionat de copii, este psihologic, din punctul meu de vedere dar cu ceva scene care produc înspăimântare (celor care nu sunt obijnuiți cu astfel de scene).

Dacă tot este fantezie, am avut în rolul de mămică pe Dorothy iar bunica noastră este una modernă, tânără încă :-)), rolul tatălui este interpretat de tatăl fetelor, el este personajul realistic, trebuia să fie și cineva cu capul pe umeri :-))).

Costumația a fost realizată de Adelania căreia îî mulțumesc foarte mult.

Tarta bunicii (foarte delicioasă) ne-a fost oferită cu mult drag de Raluca Blăjan , făcută în cuptorul ei magic.

Gazda noastră a fost din nou Muzeul Satului Vâlcean.

Mulțumesc familiei și sorei mele pentru buna dispoziție și amuzamentul de care ne-am bucurat pe parcursul fotografierii acestei povești.

Spor la citit și vizionat!

                                                                                       Scufița Roșie 

   A fost odată o fetiță zglobie cu multe sclipiri curioase și joviale în priviri. Era foarte îndrăgită de părinți, prieteni și mai ales de bunică. Bucuria și optimismul erau cărări pe care le străbătea zilnic alungând micile tristeți ce apăreau inevitabil în preajma ei. 

Într-o zi, ca semn al admirației, bunica i-a oferit o pelerină roșie. Această pelerină a devenit accesoriul cel mai purtat de fetiță, ceea ce i-a determinat pe membrii familiei, prieteni și săteni să o numească Scufița Roșie. 

Bunica, rămasă văduvă, a fost dăscălul blajin care a înfrumusețat copilăria fetiței. Bunica a fost cea care o învăța să coasă, să citească, bunica deschidea granițele imaginației prin desen și multă joacă. Dacă ceva nu putea fi zărit ușor cu ochiul liber, bunica avea lentila potrivită pentru a pătrunde în micile colțuri ale naturii. 

Toamna rece a adus puțină suferință fizică bunicii, întâlnirile lor erau mai scurte dar cu clopoței de bucurie în jurul casei. 

A venit ziua când mama mai aglomerată cu treburile prin casă, nu a putut merge la bunică așa că a chemat fetița:

–  Scufiță Roșie, eu nu pot  merge la bunica azi, dar tu da, sigur te așteaptă cu nerăbdare!

–  Da, sigur mămico, voi merge cu bucurie! și îndată și-a pus pelerina preferată.

–  Ia acest coșuleț, am pregătit o tartă cu zmeură, este preferata bunicii! a zis mama.

A luat coșulețul și când să plece, la portiță , mama a adăugat:

–  Te rog să mergi la bunica fără tărăgănare și nu vorbi cu lupul! 

Fetița a plecat zâmbitoare, cu vioiciune în trup și cu ecoul acelor îndrumări în mintea ei. 

Ajunsă în pădure privea în jur curioasă fiecare copac, asculta păsărele de parcă își dorea să înțeleagă discuțiile lor ciripitoare.

Deodată un glas mai gros a oprit alergarea gândurilor ei printre ramurile copacilor:

–  Ce pelerină frumoasă ai! 

Fetița a schițat un zâmbet timid având pe buze răspunsul dar… ”nu vorbi cu lupul” răsuna în mintea ei.

A înaintat pe cărare, cu gândurile alergând și pașii hotărâți printre frunzele pădurii ce păreau că o încurajează în mersul ei. 

–  Unde te îndrepți așa grăbită? a continuat lupul să adauge cu îndrăzneală, știa curiozitatea și spiritul naiv al copiilor.

Din nou răspunsurile fetiței se rostogoleau îngrămădite în mintea ei și ecoul vorbelor mamei sale se loveau de gândurile ei copleșite. 

– Aș putea să te însoțesc până la destinație, să mergi singură prin pădureee… e plictisitor… a adăugat lupul cu vocea-i șireată.

Brusc, pașii fetiței s-au oprit și vocea micului trup de copil hotărât a răspuns: 

–  Nu, mă descurc singură! Apoi a grăbit pașii care urmau bătăile inimii, speriate puțin de insistențele lupului. Bunica de multe ori o încuraja: ”Cu frica înainte, draga mea, dar nu renunța!”

În liniștea surprinzătoare a pădurii se auzea doar mersul ghetuțelor printre frunzele uscate, căci toate ființele priveau scena din pădure amuțite de teama care le împiedica să intervină. 

– Pare greu coșul acela pentru tine, o fetiță așa delicată! E departe locul unde trebuie să ajungi? Hai să te ajut, ești tare drăgălașă! a continuat lupul în spiritul lui ce ascundea intenții răutăcioase. 

Scufița Roșie nu înțelegea insistența lupului (dar nu toate lucrurile din lumea aceasta trebuie înțelese dar toate au nevoie de o atitudine corespunzătoare și fermă), ea ar fi vrut să dea glas gândurilor din mintea ei, dar o forță mai tare decât ea o încuraja ”nu te întoarce”! Bătăile inimii se auzeau și mai tare fără să înțeleagă lupta dintre cele două forțe care nu se pun de acord. 

Pe fondul acesta agitat nici nu a realizat că pădurea a rămas în urmă ca o Cetate care vrea să păstreze între zidurile ei totul doar pentru ea. 

A văzut casa bunicii și cu salturi fericite a ajuns la ușă. 

Cioc, cioc, cioc…

– Cine este? a întrebat bunica

– Sunt eu Scufița Roșie, dragă bunică!

– Intră scumpa mea! a venit răspunsul așteptat de fetiță

I-a sărit în brațe, vrând să descarce asupra ei toate acele sentimente ciufulite din sufletul ce aștepta eliberarea. A povestit fiecare detaliu al călătoriei redând în cuvinte fiecare simțământ. 

–  Bunico, de ce mă privești cu ochii așa mari?

– Ca să pot admira curajul tău mică fetiță! a răspuns bunica emoționată.

Bunico, de ce îți îndrepți urechea către mine?

–  Să pot auzi bătaia inimii tale hotărâte să-și urmeze drumul până la mine! a răspuns bunica zâmbind.

Oooo bunico și gura ta…

–  Daaa, ea poate da glas tuturor simțămintelor și admirației ce le am pentru tine scumpa mea nepoțică!

Și brațele tale bunico, de ce le ridici?

– Să te îmbrățișez cu toată iubirea ce ti-o port Scufiță Roșie! 

La puțin timp a trecut și tatăl fetiței pe la bunică să aducă un braț de lemne. Au mâncat împreună tarta cea delicioasă iar Scufița povestea din nou întâmplările din pădure. 

Seara se lăsa cu repeziciune așa că tatăl ți fetița au plecat spre casă bucuroși. Pe drum discuțiile lor trezeau păsărelele vrând să le arate fericirea ce îi însoțea pe drumul spre casă. 

Draga tatei, victoria ce ai avut-o azi a așezat încă o cărămidă puternică și anume Curajul, care va întări și mai mult pașii tăi pe drumul vieții, căci nu contează frica ci ce alegi să faci cu ea.  Sunt mândru de alegerea ta!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *